[geo.nektarios]

[SIZE=2]Umanul lui Hristos e circumscris într-un fel ca trup şi în alt fel ca suflet. Ca suflet e circumscris numai în sensul că are nişte caractere personale determinate, deosebite de la om la om. Iar fata omenească uneşte circumscrierea în ambele sensuri. Ca atare, ea e un paradox: printr-o suprafaţă materială foarte limitată se străvede o viaţă spirituală indefinit de bogată, de complexă şi mereu în mişcare, deşi deosebită personal de a altor persoane.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar prin aceeaşi faţă umană a lui Iisus, deşi "circumscrisă", iradiază nu numai viaţa sufletească omenească, ci şi dumnezeirea necircumscrisă care depăşeşte fără măsură indefinitul omenesc al feţei, sau viaţa sufletească omenească manifestată prin ele; mai bine zis, acelaşi Ipostas îşi manifestă prin trăsăturile circumscrise ale spiritualităţii feţei Sale umane infinitatea necircumscrisă a dumnezeirii Sale.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar Dumnezeu care iradiază prin umanitatea asumată e Persoana Cuvântului deosebită de a Tatălui şi a Duhului Sfânt. Chiar şi prin aceasta dă şi naturii umane asumate trăsături personale şi nu o ia în generalitatea ei, în care de altfel nici nu poate exista. întrucât oamenii sunt după chipul Fiului lui Dumnezeu, ei au în general chipul Lui de fiu. Şi aşa îl are şi El ca om. După această particularitate, de ipostas unitar şi unic, e redat Hristos în icoană. Şi precum reprezentarea feţei omului simplu sugerează prin faţa materială circumscrisă pe care o zugrăveşte pictorul viaţa sufletească indefinit de complexă, întrucât redă persoana de care ţine şi acea viaţă, la fel icoana Mântuitorului sugerează prin chipul zugrăvit de pictor nu numai viaţa Lui sufletească omenească indefinită, ci şi dumnezeirea Lui desăvârşit necircumscrisă, întrucât redă Persoana Lui unică.[/SIZE]
[SIZE=2]Această sugerare o produce pictorul nu prin talentul lui, ci prin faptul că prezintă pe Iisus cu semnele unice ale actelor Lui: născut în iesle, cu steaua deasupra şi cu îngerii împrejur, cu Maica Sa şi cu Iosif veghind asupra Lui, răstignit pe cruce între doi tâlhari, sfărâmând încuietorile iadului şi înviind, săvârşind anumite minuni cunoscute din Evanghelii etc. în faptele acestea se redă Persoana Fiului lui Dumnezeu, Care S-a întrupat şi ne-a mântuit prin răstignirea şi învierea Sa, dar se redau şi o iubire şi o putere netrecătoare cum n-a avut şi nu are nici un om, adică necircumscrierea iubirii şi puterii Lui în fapte precise, care-L caracterizează numai pe El în mod vizibil, deci îl circumscriu. Sfântul Teodor Studitul zice: "Se redă în icoane ipostasul, dar nu firea celui ce e redat. Căci cum s-ar reda în icoană firea ce se contemplă în ipostas? Aşa de pildă în icoană se redă Petru, nu întrucât e vieţuitoare raţională capabilă de minte şi ştiinţă, căci acestea nu sunt proprii numai lui Petru, ci şi lui Pavel şi Ioan şi tuturor de aceeaşi specie; ci întrucât, are, pe lângă definiţia comună, unele însuşiri particulare, ca nasul încovoiat sau turtit, sau părul creţ, sau culoarea albă, sau ochii frumoşi, sau orice altceva care caracterizează înfăţişarea proprie lui şi-1 deosebeşte de indivizii de aceeaşi natură. Dar constând din suflet şi trup, nu poartă în reprezentarea chipului realitatea particulară a sufletului. Căci cum ar purta-o, acesta fiind nevăzut? Aşa şi cu Hristos. Nu întrucât e om în general, pe lângă faptul că e şi Dumnezeu, este redat în icoane, ci întrucât Se deosebeşte de toţi cei de o fire prin proprietăţile ipostatice, şi e răstignit şi esteîntr-un fel propriu, după ipostas. Deci e circumscris Hristos după ipostas, deşi după dumnezeire e necircumscris, dar nu după naturile din care e compus"[4].[/SIZE]
[SIZE=2]Paul Evdokimov şi Olivier Clement au insistat asupra faptului că Dumnezeu, deci şi Dumnezeu-Cuvântul, nu e fără nici o formă. împotriva sărăciei de conţinut a spiritualismului excesiv trebuie afirmat că în Dumnezeu absenţa chipului ar fi o lipsă de plenitudine[5]. Dumnezeu este Forma formelor, Icoana icoanelor, Arhetipul atotcuprinzător. Apofaza nu-i o pură negaţie, ea vrea să spună că Dumnezeu este o Metaicoană, după terminologia lui Dionisie, o Hyper-icoană"[6]. Dionisie Areopagitul nu spune numai că Dumnezeu este peste toate afirmările, ci că este şi peste toate negaţiile[7]. "Trebuie să situăm şi să recunoaştem în ea toate afirmaţiile lucrurilor, ca în cauza tuturor, şi să le negăm pe toate, ca fiind deasupra tuturor, şi să nu socotim că negaţiile sunt opuse afirmaţiilor; ci apofaza e mai degrabă mai presus de toate privaţiunile şi mai presus de orice negaţie şi afirmaţie"[8].[/SIZE]
[SIZE=2]"Deci nu spre absenţa pur şi simplu a chipului conduce icoana, ci deasupra şi dincolo de chip, spre Hyper-icoana indescriptibilă, şi acesta e aspectul ei apofatic, apofaza iconografică"[9].[/SIZE]
[SIZE=2]Existenţa divină nu e numai izvorul tuturor cuvintelor, ci şi izvorul tuturor imaginilor. Ca atare nu e numai supremul Cuvânt dincolo de cuvânt, ci şi suprema Imagine, dincolo de imagine. Numai cel ce subzistă poate vorbi. In Vechiul Testament Dumnezeu vorbeşte adeseori din nori, din foc (Ex. 2, 2, 5; 24-26; Deut. 4, 12), sau Se arată El însuşi vorbind (Is. 6, 4; Iez. 1, 26). Chiar când în auzul sufletesc al proorocului răsună cuvântul fără să se vadă subzistenţa Domnului - imaginea Lui -, prezenţa ei se simte, ca punct voluntar de plecare a cuvântului. Dumnezeu e simţit spiritual ca vorbind prin faptul că omul simte impulsul să răspundă cu un cuvânt precis, sau cu o faptă precisă de fiecare dată.[/SIZE]
[SIZE=2]Iar însăşi subzistenţa Lui, simţită ca punct de plecare a cuvântului auzit spiritual, e o Imagine invizibilă, un adânc real al întregii subzistente care ia forme, primeşte o ordine din adâncul plin de virtualitatea tuturor formelor, din sânul virtual al tuturor chipurilor.[/SIZE]
[SIZE=2]In Vechiul Testament, cu toată ferirea lui de a reda pe Dumnezeu în chipuri, proorocii văd uneori pe Dumnezeu într-o formă sau alta. Moise vede "locul unde a stat Dumnezeul lui Israel şi cele de sub picioarele Lui, ca o cărămidă de safir şi ca chipul cerului senin" (Ex. 24, 10), ceea ce înseamnă că o formă a lui Dumnezeu a dat o formă locului unde a stat. Moise vede de asemenea "chipul slavei Domnului, ca un foc ce arde pe vârful muntelui" (Ex. 24, 18), deci vede emanând din Dumnezeu o formă.[/SIZE]
[SIZE=2]Dar mai determinată e Forma în care Se arată Dumnezeu proorocilor de mai târziu. Isaia II vede şezând pe un scaun foarte înalt, înconjurat de slavă şi de Serafimi (Is. 6, 1-3). Iezechiel II vede pe Dumnezeu ca un chip de om (Iez. 1, 26); Daniel, la fel (Dan. 7, 9,13; 10, 5-6). Acestea au fost anticipările Fiului Omului văzut în Apocalipsă, întemeiat de astă dată pe însăşi arătarea Lui ca om în istorie.[/SIZE]
[SIZE=2]Chipul cel mai adecvat, cel mai expresiv, cel mai comunicativ de sensuri al Imaginii supreme este omul sau faţa omenească. Se vede aceasta în mod profetic încă din Vechiul Testament. Pentru că prin ea se poate manifesta spiritualitatea supremă, sau forma spiritualităţii supreme. Numai prin faţa personală a omului, care exprimă conştiinţa personală de sine şi conştiinţa de toate, deschiderea şi iubirea pentru toţi şi toate, putinţa de a exprima voinţa şi afirmarea de sine, se poate exprima în modul cel mai adecvat spiritualitatea personală divină. Numai omul poate cunoaşte pe Dumnezeu, în interiorul său mai ales, se poate bucura conştient de comuniunea cu El, de mântuire. De aceea faţa omului, ca chipul cel mai adecvat al Său, Şi-o însuşeşte Dumnezeu Cuvântul, pentru ca să intre în comuniune cu oamenii, pentru ca să Se comunice lor ca Dumnezeu, pentru ca să comunice oamenilor trăirea interioară a lui Dumnezeu de către uman.[/SIZE]
[SIZE=2]In faţa omenească eternizată şi ridicată la maximă transparenţă, la maxima expresie a conştiinţei de sine şi de toate, la maxima expresie a iubirii, a trăirii interioare a lui Dumnezeu, în faţa lui Hristos, spiritualitatea Fiului lui Dumnezeu, sau forma acestei spiritualităţi şi comunicabilitatea ei şi-au găsit cea mai adecvată expresie, ridicând-o totodată pe aceasta la cea mai înaltă conformare cu Modelul ei. Fiul lui Dumnezeu a luat faţa omului pentru că faţa omului e faţă de comuniune, pentru că prin ea se exprimă spiritualitatea trăită în interior pentru a fi comunicată celorlalţi. Şi astfel, prin ea El a putut intra şi rămâne etern în maximă comuniune cu toţi oamenii şi a putut restabili la maximum comuniunea între ei.[/SIZE]
[SIZE=2][/SIZE]