Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan apăra credinţa noastră strămoşească prin scrierile şi predicile sale, prin sfaturile şi îndemnurile către o viaţă morală înaltă

Vestea mutării la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari duhovnici români contemporani ne-a întristat sufletele şi ne-a pustiit inimile, pentru că toţi cei ce l-am cunoscut am avut în el un părinte bun şi drag, un rugător stăruitor, un model sublim de dragoste faţă de neam şi ţară, faţă de Biserica noastră dreptmăritoare şi faţă de credinţa moşilor şi a strămoşilor noştri.
Îl cunoşteam împărţindu-şi timpul între lectură şi scris, între liturghie şi spovedanie, iar mai târziu, în rugăciune şi lacrimi. Părea un monah din Pateric, rătăcit prin vremuri vitrege, trăind special în timpurile noastre, pentru a da mărturie despre adevărata viaţă - cea întru Hristos.
Îl întâlneam la lumina discretă a lămpii, scormonind prin vechile izvoare istorice şi prin scrierile teologice şi monahale de altădată şi de azi; slujind şi predicând în biserică, ori aşteptându-şi cu drag ucenicii în pragul chiliei sale, pentru a-i ajuta să descopere adevărul şi să fie liberi duhovniceşte, să îi elibereze prin spovedanie şi sfat cu putere multă, de apăsarea păcatelor.
În vremuri grele, în care Biserica era umilită şi izolată, părintele arhimandrit Ioanichie Bălan apăra credinţa noastră strămoşească prin scrierile şi predicile sale, prin sfaturile şi îndemnurile către o viaţă morală înaltă.
A descris frumuseţile monahismului românesc, pe care l-a îmbrăţişat din fragedă tinereţe la mănăstirea Sihăstria, mănăstire cunoscută atunci şi acum pentru viaţa duhovnicească înaltă practicată, într-o vreme a marilor duhovnici, pe care şi i-a ales drept model; şi a descris frumuseţile vieţii creştine, pe care a trăit-o exemplar.
Nu este o exagerare a spune că părintele Ioanichie Bălan a făcut pentru monahismul românesc ceea ce a făcut bunul său prieten - părintele profesor Dumitru Stăniloae - pentru teologia ortodoxă română. Dacă părintele Stăniloae a fost numit „patriarhul teologiei academice româneşti“, părintelui arhimandrit Ioanichie Bălan îi revine marele, covârşitorul merit de a fi pus în lumină, în vremuri dintre cele mai tulburi şi mai frământate, modelele de vieţuire monahală românească. Şi la fel, nu este nici un fel de exagerare a face sublinierea că nici un alt popor ortodox nu are opere similare celor alcătuite cu atâta sârg de părintele Ioanichie, referitoare la trecutul monahal şi la portretele de sfinţi din vechime şi mai noi, precum avem noi, românii.
Toate scrierile sale, dar mai presus de ele, viaţa sa, au fost o jertfă vie pe altarul credinţei şi al neamului.
Însă prea cuvioşia sa i-a învăţat pe ierarhii şi teologii de astăzi, pe monahii, preoţii şi creştinii acestor vremuri că, oricât de multe şi înalte cunoştinţe profane şi religioase ar avea, acestea trebuie legate de o viaţă duhovnicească înaltă şi în mod deosebit de rugăciune, pe care sfinţia sa o socotea un dialog şi o convorbire de taină a sufletului cu Dumnezeu.
Principala sa grijă nu a fost doar aceea de a ne descoperi şi face cunoscut un trecut de cinste al neamului, al Bisericii şi al monahismului românesc, ci şi de a continua această tradiţie, formând teologi şi monahi vrednici, ucenici şi ucenice demne de duhovnicul lor. Astfel, printre cei care i-au urmat în viaţa monahală ori au fost purtaţi sub mantia sa se numără ierarhi, arhimandriţi, stareţi, egumeni, monahi şi monahii vrednice din Biserica noastră contemporană.
Sfaturile şi îndemnurile sale au fost primite şi împlinite de creştini şi creştine care au văzut în prea cuvioşia sa un adevărat „Apostol“ al neamului şi al vremurilor actuale, un neînfricat luptător pentru păstrarea dreptei credinţe şi un puternic rugător către Dumnezeu, care ştia să acopere distanţa dintre erudiţie şi evlavie cu multă căldură sufletească şi cu deosebită grijă duhovnicească, cu o sensibilitate şi bunătate de adevărat părinte, a cărui singură grijă nu era decât folosul fiilor şi al fiicelor sale întru Hristos-Domnul.
Când şi-a dat seama că şi-a împlinit vocaţia cărturărească, s-a întors la paternitatea duhovnicească, spovedind şi sfătuind, iar mai apoi, încercat fiind, s-a adâncit într-un dialog cu Părintele Ceresc, prin rugăciune şi prin lacrimi.
Biserica Ortodoxă şi neamul românesc au pierdut unul dintre cei mai mari duhovnici ai acestor vremuri, dar au câştigat un mijlocitor peste veacuri în faţa Tronului ceresc. Am pierdut cu toţii un duhovnic rugător şi un erudit teolog, dar am câştigat în ceruri un bun mijlocitor către Dreptul Judecător, pentru neamul şi pentru tot sufletul românesc.
Prea cuviosul părintele nostru Ioanichie Bălan s-a mutat trupeşte dintre noi, adăugându-se turmei sale, intrând în comuniunea sfinţilor, pe care i-a iubit şi urmat şi pe care i-a făcut cunoscuţi, şi părinţilor cu viaţă sfântă ai acestei sfinte mănăstiri: Ioanichie Moroi, Paisie Olaru, Cleopa Ilie. S-a adăugat la aceştia pentru a-şi lua plata ostenelilor sale de român şi creştin, de călugăr şi teolog.
Ca şi aceştia, rămâne însă viu în sufletelor tuturor celor ce l-au cunoscut, ca un exemplu sublim de credinţă şi jertfelnicie, de iubire şi rugăciune.
Noi, cei ce rămânem oarecum orfani şi pustiiţi, să ne unim rugăciunile într-un gând şi să-L rugăm pe Împăratul veacurilor şi Dreptul Judecător să aşeze sufletul său curat şi bun în lumina Sa cea neînserată; să ne cerem iertare de la sfinţia sa şi să zicem: „Prea cuvioase părinte Ioanichie, roagă-te mai departe lui Dumnezeu pentru noi!“