Toata viata este o lupta. Cat traieste, nimeni nu este mantuit. Si sfintii, pe patul mortii, se temeau de iad. De ce? Pentru ca s-au luptat, dar nu au avut siguranta ca Dumnezeu le-a primit jertfa.
La Avva Sisoe, citim in Pateric: "Se spunea despre avva Sisoe, ca atunci cand era sa se savarseasca, sezand parintii langa dansul, a stralucit fata lui ca soarele. Si le-a zis lor : iata avva Antonie a venit ! Si dupa putin, a zis : iata ceata proorocilor a venit ! Si iarasi fata lui, mai mult a stralucit. Si a zis : iata ceata apostotilor a venit. Si s-a indoit fata lui iarasi. Si se parea, ca si cum el ar fi vorbit cu cineva si s-au rugat batranii de el zicand : cu cine vorbesti, parinte ? Iar el a zis : iata, ingerii au venit sa ma ia si ma rog sa fiu lasat sa ma pocaiesc putin. Si i-au zis lui batranii : nu ai trebuinta sa te pocaiesti, parinte. Si le-a zis lor batranul : cu adevarat, nu ma stiu pe mine sa fi pus inceput. Atunci au cunoscut toti ca este desavarsit. Si iarasi, de naprasna s-a facut fata lui ca soarele si s-au temut toti. El le-a zis lor : vedeti, Domnul a venit. Iar Domnul a zis : aduceti-mi pe vasul pustiului ! Si indata si-a dat duhul. Si s-a facut ca un fulger si s-a umplut toata casa ( locul ) de buna mireasma."
Insa, sfintii au tinut mintea in iad si nu au deznadajduit.
|