În prealabil postat de cristiboss56
Tăcerea nu ne aparține nouă :)))
În Filocalia 8, găsim aceste cuvinte despre tăcere, la Metoda lui Calist și Ignatie: "Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naște în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Deie-ți Dumnezeu să simți ceva ce se naște din tăcere. De vei începe să viețuiești astfel, nu știu eu ce lumină îți va răsări ție din aceasta".
Explicând cele de mai sus, părintele Dumitru Stăniloae consemnează într-o notă: "În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlnește cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăția și viața lui; se întâlnește cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, și din întâlnirea aceasta se naște o cunoștință, pe care nu o poate ști decât el și cei cărora le-o comunică sau, mai bine zis, cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât prin felul cum arată și cum se comportă. În tăcere te întâlnești cu ceva care te duce iarăși la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu Cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de-o bogăție indefinită, începem să rupem părți din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, ești, oarecum, în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detașezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâșii din ea, nu mai trăiești întregul și întregul acesta nu poate fi combinat din fâșii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părților limitate. Desigur, nu e vorba de tăcerea diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii. Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului și al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia și coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară".
|