[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Carmen FUNIERU

Cum poate fi ajutata o asemenea fiinta care a savirsit aceasta cumplita tragedie?



Am aflat şi de la stareţul unei mânăstiri (unde am vrut să dau un pomelnic), că cel care a refuzat ajutorul bisericii, care a refuzat în timpul vieţii spovedania la preot, nu poate fi pomenit în biserică la nici o slujbă. Şi mi se pare logic acest lucru, deşi este foarte trist.
Cu atât mai greu este pentru cei care s-au despărţit de Dumnezeu prin cumplitul păcat al sinuciderii.
Singurul mod de a avea parte de pomenire, este rugăciunea făcută pentru rudele lui credincioase, rostind numele lor de botez, şi a spune apoi "cu tot neamul lor cel adormit".
Desigur că, în particular, mă pot ruga pentru un astfel de suflet, pot face milostenii pentru el, dar nu pot şti în ce măsură sunt primite.
Am înţeles că fac excepţie aici cei care au avut boli psihice grave.
În astfel de cazuri este bine de cerut şi respectat părerea duhovnicului.

Asta, da dilemă ! Puţine chestiuni sunt atât de complexe ca aceasta.
Pe de o parte, sunt argumente care susţin ideea că Biserica nu trebuie să se roage în mod public pentru aceştia:
- dacă a refuzat spovada şi împărtăşania în timpul vieţii, este legitim de presupus că ar fi refuzat şi pomenirea după moarte. Cine nu vrea aur, e de aşteptat să nu vrea nici argint, fiindcă nici nu se compară puterea răscumpărătoare a Sfintelor Taine ale Spovezii şi Împărtăşaniei cu o simplă rugăciune precum panahida.
- rugăciunile pentru morţi sunt, de fapt, făcute în ideea că sufletul respectiv se află în acea parte a iadului pe termen căreia papistaşii îi spun "purgatoriu". Dacă am şti că sufletul acela se află în rai, atunci nu are avea nici un rost să ne rugăm pentru el, ci eventual să îl rugăm noi să se roage pentru noi în faţa Domnului. Iar dacă am şti că sufletul acela se află în iadul-iad, atunci iarăşi putem să ne rugăm noi mult şi bine, că degeaba. Dar noi ştim că cel care are pe suflet păcate de moarte, dacă nu se spovedeşte şi ajunge în această stare la Judecată, este damnat. Deci, pentru ce să ne rugăm ?
-în sfârşit, există un argument al scandalului public pe care asemenea rugăciuni îl pot aduce. Cei mai slabi în credinţă se pot sminti, zicând că este egal de cineva moare spovedit şi împărtăşit ori moare fără aceastea. Atunci, la ce bun să se mai împărtăşească ? Lasă că are grijă Biserica să se roage pentru ei după moarte şi se vor mântui !

Pe de altă parte:
-noi, oamenii, nu putem judeca starea sufletului aproapelui nostru. Doar despre Iuda Iscariotul ştim că e în iad. Nici despre Ceauşescu sau Stalin nu suntem absolut siguri, ci doar bănuim cu o mare probabilitate că sunt damnaţi. Dar siguri, nu putem fi. Acesta este înţelesul poruncii "să nu judecăm pe aproapele nostru", după părerea mea (pe care am arătat-o în detaliu aici: http://sfantacruce.ro/myblog/mihnead...-sa-nu-judeci/).
-trebuie să ne rugăm pentru toţi din iubire. Şi, cultivând virtutea speranţei, trebuie să credem mereu că rugile noastre Îl vor face pe Domnul să aplice mai puţin dreptatea şi mai mult bunătatea în judecata Sa. Dar cei care nu mai sunt printre noi ! Cât de mult trebuie să spere în rugile noastre cei care deja au întâlnit faţa Lui mânioasă, când vor fi auzit deja cuvintele "Plecaţi ! Nu vă cunosc !" De fapt, o singură speranţă mai au ei: aceea că nu i-am uitat, că ne rugăm pentru ei, că facem, în contul lor, toată milostenia şi toate faptele bune pe care le putem face.
-în sfârşit, poate că înainte de a-şi da ultima suflare ar fi vrut să se spovedească, dar nu au mai putut nici să ceară acest lucru. Poate că sinucigaşul cuprins de influenţa demonică, între momentul când s-a aruncat în gol de la etajul al 10-lea şi până ce a ajuns jos unde şi-a zdrobit oasele, a avut căinţă pentru fapta sa şi cu cutremur a cerut iertare Domnului. Iar Domnul, care de căinţa tâlharului din dreapta a ţinut cont, poate că va ţine cont şi de această dată.