[addavv]

http://www.ziarullumina.ro/articole;...-si-mesaj.html

„După dealuri“ - între realizare, idee şi mesaj
- articol din Ziarul "Lumina", 20 nov. 2012 -

[...]

"Cât priveşte cel de-al doilea aspect, al statutului de operă de artă, la care orice creaţie artistică aspiră, filmul ridică unele probleme de ordin filosofic şi estetic, dacă ne raportăm la maniera în care serveşte Adevărul, Binele şi Frumosul ca valori fundamentale ale eticii artistice, şi nu numai.

Din această perspectivă, prima problemă a filmului ar fi tema care, dincolo de dramatismul faptului real pe care-l prezintă, dezvoltă o idee ce pune sub semnul întrebării chiar esenţa creştinismului, cu alte cuvinte, credinţa în Dumnezeu şi corolarele ei, dragostea creştină şi mila creştină. Cu abilitate şi o subtilitate demne de o cauză mai bună, regizorul sugerează primitivismul unui stil de viaţă şi arhaismul unei concepţii despre lume, inducând ideea anacronismului acestui spaţiu spiritual în contextul lumii contemporane.

Poate cel mai izbitor element scenografic, în acest sens, este transpunerea deliberată a condiţiilor de viaţă mănăstireşti din perioada Bisericii primelor veacuri, sau în cel mai bun caz din Evul Mediu timpuriu, când monahismul abia se înfiripa ca viaţă de obşte în spaţiul românesc. Aspectul bisericii, interiorul ei, catapeteasma, uşile împărăteşti, altarul sunt prezentate într-o manieră degradantă, fără nici o legătură cu realitatea. Improvizaţiile jenante care amintesc de picturile rupestre din perioada preistorică a umanităţii sporesc impresia dezolantă a spectatorului.

Este o "scăpare" tendenţioasă, am spune noi, pentru că regizorul, în mod deliberat, face abstracţie de faptul că, oricât de modest ar fi un aşezământ mănăstiresc, biserica se constituie în elementul său central, are măreţia ei inconfundabilă, iar catapeteasma şi altarul sunt piesele de rezistenţă ale concepţiei arhitecturale şi spirituale. La această imagine dezolantă se adaugă şi jalnica stare a anexelor, acareturilor şi agheasmatarului, o altă piesă de rezistenţă în ansamblul mănăstiresc, ca şi cum trăitorii acestor obşti nu ar face altceva decât să se complacă într-o asemenea stare.

Această manieră de a aborda viaţa monahală ne readuce dureros în memorie teza marxistă, ostentativ promovată de regimul comunist ateu în România, a combaterii "obscurantismului religios" prin metode "ştiinţifice", promovate cu asiduitate în şcoală, în artă, în mass-media, în ideologia oficială şi în viaţa socială. Este trist că asemenea prezentări ne aruncă, mai ales ca spiritualitate, la antipodul culturii şi civilizaţiei, prezentându-ne într-un arhaism lamentabil, capabil a stârni în mentalul omului modern reacţii confuze şi chiar atitudini de respingere.

Judeţul Vaslui, în care se produce tragedia, are peste 20 de aşezăminte monahale binecunoscute trăitorilor acestor meleaguri, care-şi duc viaţa de obşte într-un mod exemplar.

Un alt moment discutabil este cel petrecut în faţa altarului, când Alina loveşte icoana Maicii Domnului, spărgând-o de duşumea pentru a dovedi faptul că nu are nici o valoare. Semnificaţia gestului depăşeşte actul în sine. Având în vedere faptul că învăţătura de credinţă ortodoxă promovează cultul moaştelor şi al icoanelor, scena dă satisfacţie iconoclaştilor şi altor confesiuni care contestă valorile Ortodoxiei.

Mesajul filmului devine limpede pentru oricine. El este puternic subliniat şi de sugestia că ceea ce se întâmplă este o realitate ce vine din negura vremurilor şi nu şi-ar mai găsi locul în lumea contemporană. Întrebarea este dacă acest film a avut un consultant religios (pentru că din generic nu reiese), aşa cum cer realizările cinematografice cu pretenţii şi, dacă l-a avut, cărei confesiuni îi aparţine? Filmul atinge direct şi nemijlocit credinţa acestui popor, iar sensibilitatea religioasă ar trebui avută în vedere ca o realitate a istoriei umanităţii şi implicit a lumii contemporane, aşa cum ne este oferită de recentul exemplu al reacţiilor musulmanilor la o peliculă cinematografică care aduce atingere vieţii Profetului lor.

Tind să cred că premiul pentru scenografie a fost acordat tocmai pentru aceste aspecte jenante (care nu au nimic de a face cu realitatea), pe care regizorul le subliniază ostentativ ca fiind emblematice pentru spaţiul monahal ortodox românesc. Să fie o încercare de "mutare a valorilor", aşa cum propunea Eugen Lovinescu, pornind de la relativismul în percepţia estetică a creaţiei artistice, ceea ce face ca aceeaşi producţie pentru unii să fie o capodoperă, iar pentru alţii un scandal? Pentru că, sub aspect scenografic, pelicula este mai degrabă un scandal.

Din păcate, creaţia domnului Mungiu este sub demnitatea şi orizontul spiritualităţii noastre, rămânând la nivelul etapei de cunoaştere inferioară (conform lui A.G. Baumgarten, care caracterizează acest nivel de cunoaştere drept limitat la porniri şi trăiri instinctuale). În plus, atât ideea dezvoltată în film cât şi mesajul transmis publicului sunt cel puţin nefericite, dacă nu chiar nocive."