[cristiboss56]

RUGĂCIUNE CĂTRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS
CU MULTA UMILINŢĂ ŞI CERERE A SFÂNTULUI IOAN DAMASCHIN




Indurate şi mult milostive Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Cel ce ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu, miluieşte-mă înainte de sfârşitul meu, căci ştiu că înfricoşată şi straşnică judecată mă aşteaptă în faţa Întregii zidiri, când toate faptele mele cele necurate şi spurcate vor fi descoperite, pentru că sunt de neiertat şi nevrednice de iertare, covârşind cu mulţimea lor nisipul mării, de aceea nici nu îndrăznesc, Stăpâne, să cer iertarea lor.
Mai mult decât toţi oamenii Ţi-am greşit Ţie. Mai mult decât curvarul am vieţuit . Mai mult decât cel dator cu zece mii de talanţi m-am făcut dator Ţie.Mai mult decât vameşul râu am vamuit Mai mult decât tâlharul pe sine-mi m-am omorât Mai mult decât curva eu, iubitorul de curvie, am curvit.
Mai mult decât ninivitenii fără de pocăinţă am greşit. Mai mult decât Mânase „fărădelegile mele au covârşit capul meu şi ca o sarcină grea s-au îngreuiat peste mine" * şi m-am chinuit şi m-am gârbovit până în sfârşit. Pe Duhul Tău cel Sfânt L-am mâniat Poruncile Tale nu le-am ascultat Avuţia Ta am risipit-o. Harul Tău l-am întinat. Arvuna pe care mi-ai dat-o mie întru fărădelegi am cheltuit-o. Sufletul meu, cel făcut cu cinste după chipul Tău, l-am spurcat Vremea pe care mi-ai dat-o mie spre pocăinţă cu vrăjmaşii Tăi am vicţuit-o. Nici o poruncă a Ta nu am păzit Haina cu care m-ai îmbrăcat cu totul am întinat-o. Făclia cugetării drepte am stins-o. Faţa mea pe care ai strălucit-o. eu am netrebnicit-o întru păcate. Ochii mei pe care i-ai luminat de bunăvoie i-am orbit Buzele pe care de multe ori le-ai sfinţit cu dumne- zeieştile Tale Taine, cu cuvinte de ruşine le-am spurcat.
Ştiu că voi sta înaintea înfricoşatului Tău scaun ca un osândit eu, preaspurcatul. Ştiu că atunci toate cele făptuite de mine vor fi vădite şi nimic nu se va ascunde înaintea Ta. De aceea mă rog Ţie, preaîndurate şi multmilostive, iubitorule de oameni, Doamne, „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine. Nu zic şi „să nu mă cerţi, căci cu neputinţă este faţă de faptele mele, ci doar „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine". Voi dobândi aceasta de la Tine dacă nu mă vei certa cu mânia Ta, nici cu iuţimea Ta şi nu vei arăta mânie şi iuţime înaintea îngerilor şi a oamenilor, spre ruşinarea şi ocara mea. Doamne, „nu cu mâina Ta să mă mustri pe mine". Dacă mânia unui împărat trecător nu o poate nimeni suferi, cu cât mai mult nu voi suferi eu, ticălosul, mânia Ta, a Domnului meu. Doamne, „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi". Ştiu că tâlharul a
cerut şi îndată a dobândit iertarea. Ştiu că desfrânata din tot sufletul s-a apropiat de Tine şi a fost iertată. Ştiu că vameşul din adânc a suspinat şi s-a îndreptat. Iar eu, preaticălosul, pe toţi covâr- şindu-i cu păcatele, nu voiesc să le urmez lor cu pocăinţă. Pentru că nu am lacrimi neîncetate, nici mărturisire curată şi adevărată. Nu am suspin din adâncul inimii. Nu am suflet curat. Nu am dragoste după Dumnezeu. Nu am sărăcie duhovniceasca.
Nu am rugăciune neîncetată. Nu am înfrânare de patimi în trup . Nu am curăţenie a gândurilor. Nu am voinţa plecată lui Dumnezeu. Deci cu ce chip sau cu ce îndrăzneală voi cere iertare?
Doamne, „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine". De multe ori, în biserică umilindu-mă, cad la Tine, dar ieşind afară, îndată mă poticnesc în păcate. De câte ori m-ai miluit, iar eu Te-am mâniat. De câte ori îndelung ai răbdat, iar eu nu m-am intors de la păcat. De câte ori m-ai ridicat, iar eu, poticnindu-mă, iar am căzut. De câte ori m-ai ascultat, dar eu nu Te-am ascultat. De câte ori m-ai chemat, iar eu nu Ţi-am slujit Ţie. De câte ori m - a i cinstit, iar eu nu Ţi-am mulţumit. De câte ori, când păcătuiam, m-ai rugat ca un bun Părinte şi ca pe un fiu m-ai sărutat şi braţele deschizându-mi-le, mi-ai strigat: "Scoală-te, nu te teme, stai, vino înapoi, nu te cert, nu mă scârbesc de tine, nu te lepăd, nici nu mă împietresc faţă de zidirea Mea, fiul Meu, chipul Meu, omul pe care l-am zidit cu mâinile Mele şi intru care M-am îmbrăcat" ", pentru care Mi-am vărsat sângele. Nu Mă întorc dinspre oaia Mea cea cuvântătoare care s-a pierdut, dacă vine la Mine. Nu pot să nu-i dau vrednicia dintâi. Nu pot să nu o număr cu cele nouăzeci şi nouă de oi, căci numai pentru ea M-am pogorât pe pământ şi am aprins făclia, adică trupul Meu, şi am măturat casa, şi am chemat puterile cereşti prietene să ne veselim pentru găsirea ei".
Deci toate acestea, ca un bun şi iubitor de oameni, mi le-ai dăruit mie, Stăpâne, dar eu, ticălosul, pe toate defăimându-le, în ţara străină şi depărtată a pierzării m-am dus. Ci Tu, Preabunule, intoarce-mă iar şi nu Te iuţi asupra mea, ticălosul, Doamne, nici cu mânia Ta să nu mă mustri. Milostive, ci mai rabdâ-mâ. Nu Te grăbi să mă tai ca pe smochinul cel neroditor, nici cu porunci să fiu secerat mai înainte de vreme din viaţa aceasta, ci dă-mi viaţa rânduită mai dinainte şi călăuzeşte-mă către pocăinţă, Doamne.
Deci „nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine. Stăpâne, nici cu iuţimea ta să mă cerţi. Miluieşte-mă, Doamne, căci neputincios sunt" " cu sufletul, neputincios cu gândul, neputincios cu mintea, neputincios cu voinţa. Căci iată mi s-a dus puterea, mi s-a dus vremea. „întru deşertăciune s-au isprăvit zilele mele toate şi sfârşitul a sosit"* Ci deschide, deschide, deschide mie, Doamne, cel ce cu nevrednicie bat, şi nu-mi închide uşa milostivirii Tale. Căci dacă vei închide Tu, cine îmi va deschide? Dacă nu mă vei milui Tu, cine îmi va ajuta? Nimeni altul, nimeni, ci numai Tu, Cel din fire milostiv şi îndurător. „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt"*3, pentru că m-a slăbănogit vrăjmaşul şi neputincios şi zdrobit m-a făcut, iar cel neputincios şi zdrobit nu poate să se vindece singur. Cel zdrobit nu poate să se vindece singur. Cel zdrobit nu poate să-şi ajute lui însuşi. Deci „mi- luieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt".
„Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele, s-a tulburat şi s-a zdrobit sufletul meu."" Dar cel cu oasele zdrobite nu poate să se scoale şi să caute doctor, nu poate să alerge şi să scape de vrăjmaş. Tu, deci, mă caută, Stăpâne, Cel ce ai venit să cauţi oaia cea pierdută. Tu cercetează-mă pe mine, cel ce am căzut între tâlhari. Căci nu numai mort ci cu totul mort m-au lăsat. Deci, „vindecă-mă, Doamne, că neputincios sunt" şi putred m-a făcut vrăjmaşul. Iar cel neputincios şi putred este cu totul doborât, este aruncat cu totul, ca un stârv ticălos. El doar cheamă pe doctor, strigă după ajutor, caută împrejur cu ochii, când va veni şi-1 va cerceta „Cel ce vindecă pe cei zdrobiţi cu inima şi „îndreptează pe cei surpaţi şi „mântuieşte pe cei deznădăjduiţi".
„Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele şi sufletul meu s-a tulburat foarte." Tulburare trupească şi sufletească m-a cuprins, Stăpâne, căci în patimi trupeşti am căzut, trupul şi sufletul batjocută dracilor le-am făcut. „Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele", cele ce susţin pe omul cel dinlăuntru, adică: credinţa, înţelepciunea, nădejdea, dreptatea, înfrânarea, evlavia, blândeţea, smerita cugetare şi milostivirea. Aceste oase s-au zdrobit, Stăpâne. Deci „vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele şi sufletul meu s-a tulburat foarte". Căci, iată, văd că a sosit ceasul vieţii mele „şi sufletul meu s-a tulburat foarte". Văd calea cea lungă şi grea către cele de dincolo şi că nu sunt pregătit pentru dânsele, „şi sufletul meu s-a tulburat foarte". Văd pe cămătar că îmi cere datoria şi nu-i pot plăti „şi sufletul meu s-a tulburat foarte". Văd pe diac arătându-mi za- pisul*" şi pe gealaţi că scrâşnesc asupra mea „şi sufletul meu s-a tulburat foarte". Văd mulţi pârâşi, iar părtinitori nici unul „şi sufletul meu s-a tulburat foarte".
Că m-am umplut cu totul de tulburare şi de întunecare, mă înfiorez şi mă cutremur, mă înfricoşez şi mi se rup cele dinlăuntru şi nu ştiu ce să fac sau cu ce chip să mă arăt Judecătorului meu. Mă întunec, mă tulbur, mă necăjesc-, nu mă pricep şi de aceea „sufletul meu s-a tulburat foarte".