– Da, a crescut sub ochii mei. Nicușor a fost un copil înfiat, nu era copilul lor. Nu era foarte bun la învățătură, dar era foarte cocoloșit de cadrele didactice. L-am avut în niște spectacole alături de colegii lui de la Liceul «Mihail Kogălniceanu». Făceam repetiție cu ei într-o sală de clasă și, o dată, când le-am dat o pauză, am spus mai mult în glumă: Băieți, dacă vreți să aprindeți o țigară, puteți s-o faceți. Fumați, că eu nu vă spun nimic! Băieții au început să fumeze, dar a intrat deodată în clasă directoarea liceului sau diriginta lor, nu știu ce era, doamna Alexandru. “Ce se întâmplă aici? E școală sau balamuc? De ce fumați? Tovarășe Stoian, îi lăsați să fumeze?”, a început ea să țipe. Era tare agitată, dar când și-a aruncat ochii și l-a văzut și pe Nicușor cu țigara în gură, s-a potolit și a spus: “A, lăsați băieții să fumeze!” A fost un episod simpatic. Doamna Maria Tănase îl iubea foarte mult pe Nicușor. Ea, care era o mamă atât de bună pentru toată lumea din oraș și din județ, vă imaginați cum era cu unicul său fiu… Avea o voce atât de blândă, era atât de minunată femeia asta! Păi, la înmormântarea ei, la București, cred că a mers jumătate din Vaslui! Au mers autobuze, mașini una după alta. A fost enorm de multă lume din Vaslui, atât de mult o iubeau oamenii.
– De ce a murit atât de tânără?
– S-a îmbolnăvit, îmi amintesc că a avut probleme la cap. Atunci când a început să se simtă rău, s-a retras, a plecat din Vaslui. Stătea la București.
– Ați apucat să vă luați rămas bun de la ea?
– Nu. A dispărut deodată. Eu o simțeam slăbită, simțeam că îi este rău, dar ea nu recunoștea. Dacă s-ar fi îngrijit mai mult când a simțit că este bolnavă, cred că n-ar fi avut atât de repede probleme cu sănătatea și cu viața ei. Ea spunea întotdeauna că are treabă: “N-am timp să mor, tovarășu’ Stoian. Mi-e rău, dar avem treabă. Uitați, o familie din satul Cursești e vai de capul ei, au copii dezbrăcați. Să-i ajutăm!”. Dădea telefon la Fabrica de Tricotaje de la Fetești, apoi la Fabrica de Confecții de aici și vorbea cu directorii: “Tovarășe director, poate puteți să-i ajutați pe oamenii ăștia”. Așa le spunea, nu se ducea să ia abuziv ceva.
«Să-l trimiteți pe Stoian la mine, la Ialomița!”
– Ce a fost pentru Vaslui Gheorghe Tănase?
– A fost edificatorul acestui oraș. Eu, când am venit în Vaslui, acest oraș nu exista! Era pur și simplu o comună. Sunt fotografii și pe internet. De exemplu, strada Hagi Chiriac era renumită pentru halul în care arăta. Erau acolo numai prăvălii, era locuită numai de evrei și, pentru că evreii urmau să plece, scoseseră la vânzare tot felul de fleacuri de prin casă, chiar și oala de noapte găurită! Era un peisaj îngrozitor. Orașul nu arăta bine, în schimb se găsea de mâncare, lumea trăia bine. Apoi, încet-încet, Vasluiul a început să își schimbe înfățișarea, s-a ridicat sub ochii lui Tănase, care era interesat mult de oraș, dar nu scăpa din vedere nici județul. Și, din județ, îl interesa ce mai mult agricultura. Mai târziu, peste tot pe unde a umblat, s-a ocupat de agricultura județului respectiv. Cunoștea domeniul ăsta mai mult decât un inginer agronom. Știa toate fazele de lucru în câmp, știa totul despre îngrijirea animalelor. Se obișnuise ca în toate plenarele pe care le ținea să analizeze toată activitatea din agricultură sau din industrie, fără rapoarte scrise sau materiale. Se învățase și le făcea cu filme. Ne trimitea pe mine și pe un băiat de la Casa Pionierilor, de la cineclub, să filmăm în grajduri, în CAP-uri, să stăm de vorbă cu oameni. Făceam filme despre realitățile pe care le găseam. Gheorghe Tănase ne cerea să găsim părțile criticabile: “Eu vreau să-mi arătați ce este rău, ca să îndreptăm”. Ajunsesem ca, atunci când intram într-un CAP, să se sperie oamenii de noi, că știau ce urmează. Noi filmam, îi duceam filmul, apoi el convoca oamenii. Venea toată lumea și el spunea: “Dați drumul la film”. Nu citea nimic, niciun material, niciun raport, nicio informare. Dădeam drumul la film. Filmele erau toate de treizeci de minute, adică erau niște reportaje destul de lungi. Când se termina filmul și începea plenara, nimeni nu mai putea să spună ”Tovarășe prim’, nu e adevărat, se exagerează, nu e așa”, că se văzuse pe ecran. Tănase prinsese gustul pentru lucrul cu filmele. Am devenit foarte apropiați. După ce a plecat din Vaslui, a fost la Comitetul Central, apoi a ajuns la Ialomița, unde ne-am întâlnit.
– Cum de v-ați întâlnit tocmai acolo?
– După ce a plecat Gheorghe Tănase din Vaslui, eu am mai rămas până în 1982, când am fost dat afară de la «Vremea Nouă». Era în plină zi, eram toți în redacție, când a fost chemat la secretarul cu propaganda, pe atunci tovarășul Țolescu, colegul meu de redacție, Tiberiu Brăescu, un ziarist foarte bun. Când a venit peste vreun sfert de oră, noi l-am întrebat ce s-a întâmplat. “M-a dat afară!”, ne-a spus el. Cum adică te-a dat afară? ”Mi-a reproșat că n-am origine muncitorească!” Și nu ți-a oferit altceva? “Nu, mi-a a spus să plec de la ziar”. N-a terminat el de vorbit, că l-a chemat pe alt coleg de-al nostru, tot ziarist foarte bun, Vasile Iancu. A venit și el peste un sfert de oră și a spus: “M-a dat afară!” Din acel moment, stăteam toți înnebuniți și așteptam să vedem care va mai fi chemat. Al treilea a fost chemat… George Stoian. Am fost sigur că, atunci când voi ajunge acolo, la tovarășul Țolescu. mă va pune pe liber. “Tovarășe Stoian, cred că o să ne despărțim”, mi-a spus. Nu mai era cine să mă apere, nu mai era Tănase. “Hai să mai recapitulăm, ce-a fost tatăl dumitale?” Tatăl meu a avut studii superioare de drept și a fost notar în orașul Corabia. “Nu te supăra, noi avem nevoie în presă de oameni în care să avem încredere, cu dosare bune. Zilele astea să pleci, caută-ți altceva de muncă”, mi-a spus. Am plecat și am stat pe liber câteva luni. Tiberiu Brăescu a plecat la București, unde a făcut carieră în presa centrală, Vasile Iancu a plecat la Iași, unde a făcut și el carieră (până la pensie, a fost corespondent la “România Liberă” și a scris mai multe cărți).
– Iar George Stoian?
– George Stoian a plecat, chemat de Tănase, la Ialomița, unde era prim-secretar. El s-a dus în ’82 acolo, la 25 ianuarie, chiar de ziua lui. Cei de acolo aflaseră că-i ziua lui de naștere și i-au umplut biroul cu flori. Când Tănase a intrat prima dată în birou, în prima zi, a găsit mulțimea de flori.
– Cine v-a povestit?
– Chiar Tănase, în august ’82. El nu știa de situația mea, dar a dat telefon aici, la Vaslui, la partid și a spus: «Să-l trimiteți pe Stoian la mine, la Ialomița!”. Ăștia de la partid m-au căutat, m-au găsit și mi-au spus: “Vezi că te caută tovarășul Tănase, du-te la Slobozia!”. Am urcat în mașină și am plecat. Nu știam de ce mă cheamă. “Ia ascultă, vrei să lași Vasluiul și să vii aici? Vreau să faci la Ialomița tot ceea ce făceai pentru partid la Vaslui, când eram eu acolo!”. Am acceptat pentru că soția era de acolo, din Călărași, la 40 de kilometri de Slobozia. Când i-am spus da, el a chemat imediat secretarul cu propaganda și i-a spus: “Uite, el se numește Stoian, este ziarist de meserie, o să lucreze aici la noi, unde o să facă toate spectacolele și activitățile culturale ale Comitetului Județean de Partid. Vrea să lucreze tot la ziar. Ai loc la ziar pentru el?” ”Nu am niciun loc liber!” “Dai unul afară și îl aduci pe el! Te interesezi să aibă locuință, dar în trei zile! Dacă trec mai mult de trei zile, e scandal! În trei zile să aibă locuință, iar soția să aibă post, este educatoare!”, a spus Tănase. Așa se lucra atunci.
“Să văd cel mai frumos 23 August făcut de tine!”
– Așa ați ajuns să lucrați la ce ziar?
|