Nu aceasta este adevarata problema. Pana sa se calugareasca, alegand sa traiasca intr-o manastire, un om trebuie sa-si descopere calugarul din interiorul sau. Trebuie sa stii/stie despre tine/sine ca, undeva in inima ta/sa exista calugarul, deprins cu un mod de viata in duh si adevar. A fi calugar nu e o instrainare de lume, o iesire din ea, ci dimpotriva, o responsabilizare a persoanei tale, o armonizare a relatiei tale cu lumea. Lumea ofera ocazia, ce-i drept si un mijloc mai greu, de a te mantui. Prin nevoia ei de a o ajuta, de a o apara de ea insasi, de tine, nevoia de a o iubi, nevoia de a te ruga pentru ea si prin faptul ca te ispiteste mereu. Dar ce e mai frumos si mai demn de apreciere decat a merge pe cararea ingusta si dificila a mantuirii, refuzand comoditatea, confortul, placerile lumii de fiecare clipa? Doar a te calugari nu inseamna ca fugi, evadezi de tine insuti, de lume, pierzand ceva. De fapt, devenind un bun samaritean, castigi totul. Nu poti sa te calugaresti, la modul concret, alegand sa traiasti intr-o institutie, gandindu-te, parandu-ti rau, ca pierzi atatea placeri lumesti: sex,petreceri, lipsa oricarei obligatii,etc.
|