Minunea de sub Caraiman

Pe Valea Prahovei la Buşteni, în marginea pădurilor veşnic verzi de sub Caraiman, trăieşte un călugăr al cărui renume a depăşit de mult graniţele de piatră ale Bucegilor. Este vorba despre părintele Gherontie, cel căruia i-a „murit moartea de trei ori până acum”.
Aruncat într-un lighean, pe malul gârlei
- See more at: http://blog.artizanescu.ro/minunea-d....IUUTOEAq.dpuf

,,Părintele Gherontie Puiu ne-a întâmpinat plin de căldură. E un om înalt, solid, a cărui întreagă fiinţă exprimă bunătate şi încredere. Vorbeşte blând, în grai dulce moldovenesc şi ascultându-l, ai senzaţia că Dumnezeu te mângâie pe frunte și te întreabă ce mai faci? Întreaga viaţă a preotului e un martiriu. S-a născut în 1933, la Todireşti, aproape de Iaşi. Mama lui a murit la spitalul din Ruginoasa, în timp ce îl aducea pe lume, iar tatăl a plecat de acasă, nimeni nu ştie de ce. Crezându-l mort şi pe prunc, moaşele l-au pus într-un lighean şi l-au aruncat pe malul gârlei. „Așa am intrat eu în viață, într-un lighean, mărturisește zâmbind părintele Gherontie. Dar cred că Dumnezeu a vrut ca să trăiesc, altfel nu-mi imaginez cum am putut rezista, mic, abia născut, în frig.” Peste puţin timp, bebeluşul s-a trezit din leşin şi a început să plângă. Prin apropiere tocmai trecea o ţărancă şi, auzind copilul scâncind, l-a luat cu ea. Aşa a ajuns micuţul în casa familiei Puiu Petrache din Todireşti. Oamenii l-au îngrijit cu multă dragoste şi i-au pus numele Gheorghe. Au trecut anii şi viaţa lui a decurs liniştită. În adolescenţă, însă, s-a hotărât să se călugărească. Părintele Pâslaru, stareţul Mănăstirii Neamţ, căuta un băiat care să ucenicească pe lângă el. Aşa a păşit tânărul Gheorghe pe calea călugăriei, devenind „Gherontie”.

„Ne-au tuns bărbile şi pletele şi ne-au obligat să vorbim cu tovarăşe”
Călugărul a stat la Mănăstirea Neamţ până în 1959. În acel an a venit ca un trăsnet decretul de evacuare a lăcaşurilor mănăstireşti. „Într-o zi, au sosit câteva maşini cu miliţieni şi ne-au luat pe sus, povesteşte părintele. Am fost purtaţi toată noaptea pe drumuri, iar în zorii zilei următoare am ajuns la Iaşi, unde ne-au băgat în nişte barăci, la o fabrică de ţesături. Ne-au tuns bărbile şi pletele, ne-au dat haine muncitoreşti şi ne-au obligat să vorbim cu tovarăşe, că altfel ne împuşcă. A fost groaznic! Era un lagăr de muncă unde am stat trei săptămâni. Într-o noapte mi-am pus în gând să fug. Şi am reuşit.” Pe drum, „tovarăşul„ Gherontie a fost prins de doi miliţieni care l-au dus la arest, obligându-l să semneze un proces verbal, precum că ar fi încercat să-i ucidă. Acuzat de tentativă de evadare şi agresarea organelor de miliţie este condamnat la 15 ani de muncă silnică în lagărul de la Periprava. Acolo oamenii erau schingiuiţi, împuşcaţi, iar alţii se aruncau în Dunăre, ca să-şi afle moartea. Întâmplător, deţinutul este dat pe mâna unui brigadier-şef, pe care îl recunoaşte ca fiind fost preot la Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi. Acesta îl ajută să evadeze, trimiţându-l la Tulcea pentru descărcarea unor şlepuri. De aici, Gherontie reuşeşte să fugă la Timişul de Sus.

Călugărul, frate cu ursul

Ajuns aproape de munţi, Gherontie s-a gândit că între stâncile lor va găsi cea mai bună ascunzătoare. A urcat pe platoul Bucegilor şi, după două zile de mers, a descoperit o peşteră pitită între Claia Mică şi cea Mare. Aici, în pustiu, neştiut de nimeni, a trăit zece ani. Pe o piatră, pe care el şi-o închipuia altar, slujea zilnic Sfânta Liturghie. Mânca rădăcini, fructe, bea apa de izvor şi roua de pe frunze. Slăbise, dar nu-l durea nimic. Se întâlnea pe cărare cu urşii şi veveriţele. Nopţi întregi se ruga la crucea de pe Vf. Caraiman, promiţându-i Maicii Domnului că va construi o mănăstire cu hramul Înălţarea Sf. Cruci, dacă se va întoarce viu în lume. „În peşteră cu mine trăia un urs mare şi bătrân. Venea, mormăia, pleca, iar venea. Să vă spun drept, mi-a fost tare frică la început. Aoleu, Gherontie, aici îţi putrezesc oasele, îmi ziceam în gând. Uneori aducea zmeură, o rupea din boscheţi, cu tot cu frunze şi tulpini. Când pleca el, mâncam eu ce rămânea. Într-o noapte geroasă, n-am mai putut îndura frigul şi m-am culcuşit la spinarea lui. Fie ce-o fi!!! Era înfiorător de frig! Dar fiara nu s-a atins de mine.” După atâţia ani, miliţia i-a pierdut urmele, iar Gherontie a coborât din munte şi s-a dus pe jos, până la Todireşti, la tatăl său adoptiv. Aici a descoperit că familia îi făcuse demult pomana, iar în cimitirul satului se găsea o cruce cu numele lui. L-au trecut fiorii!

O revenire miraculoasă

După 1989, Gherontie s-a întors la mănăstirea Neamţ, unde a fost recunoscut imediat de noul stareţ, care l-a luat sub aripa sa ocrotioare. S-a înscris la seminar și a rămas mai multă vreme printre călugări, cu bucurie, închinându-și viața bisericii. Dar necazurile nu l-au ocolit. În 1995, tocmai când spovedea o credincioasă, părintele Gherontie face un accident vascular cerebral şi paralizează. După trei luni de suferinţă este trimis la sanatoriul din Sinaia, unde dr. Constantin Dinu îi spune că va avea nevoie de câţiva ani buni pentru refacerea completă. În aceeaşi noapte, călugărului i s-a întâmplat ceva incredibil: „A apărut Măicuța Domnului, slăvit fie-i numele! Era lângă pat. La început, amețit de medicamente, am crezut că o fi vreo asistentă sau vreo doctoriță. Dar avea altfel de straie… S-a uitat la mine şi mi-a spus să mă trezesc iute, că nu-s bolnav. Apoi, a zis să caut un brad cu şase ramuri, de unde se vede marea cruce, la care m-am jurat. Acolo să fac o mănăstire, aşa cum am promis. Eu eram ca mut, nu puteam să scot un sunet. Și odată a dispărut…” Preotul s-a speriat foarte tare. S-a ridicat brusc din pat, iar cei doi vecini de cameră, care îl ştiau paralizat, se uitau la el încremeniţi. A doua zi, medicul îl privea la fel de uluit. Nici el nu-şi explica ce se întâmplase. După încă o serie de analize făcute, care arătau bine și total diferit de primele, doctorul l-a lăsat să plece, cu promisiunea că nu va face efort și că se va menaja. Dar Gherontie nu prea s-a menajat. Cum a ieşit din spital s-a dus glonţ la primarul din Buşteni, ca să-l roage să-i dea un teren bun de mănăstire, sub munte. Preotului i-a plăcut locul de pe dealul Palanca, iar primăria l-a lăsat să construiască acolo. A strâns muncitorii, a făcut rost de bani din donaţii şi s-au apucat serios de lucru. Cu multă strădanie şi îndârjire, călugărul a reuşit să-şi îndeplinească visul.

Cu un pas în Rai şi cu unul în Buşteni

Azi, într-o zonă ruptă din Rai, se ridică o mândră mănăstire ce poartă hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”. Credincioşi din întreaga ţară se roagă aici pentru iertarea păcatelor, pentru sănătate şi linişte sufletească. Femei care plâng încet, pătrunse de fiorul credinţei, copii curaţi la suflet, bătrâni bolnavi. „Vine lume din cele mai îndepărtate sate şi oraşe, spune preotul. Și de peste hotare ne-au vizitat români plecați demult din țară. Dacă eu văd că au credinţă, atunci ştiu că-i pot ajuta şi nu mă mai rog zadarnic pentru ei. Bolnavii s-au însănătoşit. Unii au venit în cărucior şi după două săptămâni au urcat pe picioarele lor. Câțiva, care erau în divorț, s-au răzgândit și nu s-au mai despărțit. Rude certate de ani de zile s-au împăcat, după ce au fost la noi. Aici e pacea! Aici e liniștea!” (Editura Mateescu)



http://blog.artizanescu.ro/minunea-de-sub-caraiman/