Luminita, eu am 22 de ani. Despre mine se spune ca sunt o fire vesela si optimista. Nu am nici bani multi, nu sunt nici cine stie ce frumusete, nu am multi prieteni, nu sunt nici in centrul atentiei si de abia daca imi suna telefonul o data-de doua ori pe zi sau daca primesc vreo 2 mailuri pe zi. Dar sunt vesela. Si iubesc oamenii. Incerc sa imi fac treaba cum se cuvine si incerc sa ii ajut si pe altii, daca au nevoie de mine. Nu am fost mereu asa.
Cand eram mai mica, poate chiar de varsta ta, desi nu stiu cati ani ai tu, oricum, prin gimnaziu cam pana la sfarsitul liceului, eram mai mereu bosumflata si nemultumita. Eram inchisa in mine, ma credeam buricul pamantului, ma asteptam ca toti sa ma iubeasca si sufeream cumplit de mult daca nu primeam afectiunea pe care o doream, daca nu primeam premiul sau rasplatile la care ravneam. Cumplit! Eram foarte sensibila, ma ingrijorau foarte tare criticile celorlati, incercam sa fiu perfecta si tanjeam foarte tare dupa afectiune, cuvinte calde din partea oricui... Credeam ca mi se cuvine acest drept si rasplateam din belsug dovezile de afectiune pe care le primeam cu dovezi si mai mari de afectiune. Iubeam numai oamenii care ma iubeau. Teribil de egoista. De aia eram si singura. Se spune ca egoistii ii fac pe altii sa sufere, dar suferinta pe care le-o provoaca altora e mult mai mica decat cea pe care o indura ei insisi. Numai egoistii stiu cat de mult sufera un egoist.
Dupa aceea insa... totul s-a schimbat. Acum nu mai astept ca omul de langa mine, oricine ar fi el, sa fie prietenul meu, sa imi ofere afectiune, nu! Acum ma intreb: ce pot face eu pentru acel om? Ce ii pot darui eu si ce are el nevoie in clipa de fata? Pot face ceva pentru el, fac cu inima deschisa si nu astept nimic de la el, nici macar recunostinta. Nu il pot ajuta, sunt cu inima impacata ca mai mult decat atat nu pot face. Si ma bucur cand pot sa ajut pe cineva. Ma bucur acum mai mult decat ma bucuram cand primeam dovezile mult ravnite de afectiune, care imi gadilau orgoliul. Ma simt implinita. Inainte nu m-as fi simtit implinita nici daca as fi avut 10000 de prieteni si daca m-ar fi bagat in seama toata lumea de pe strada. Pentru ca atunci eram singura, cu nelinistile si cu frustrarile mele. Acum nu sunt singura, am inima plina, desi nu mi-am adaugat prea multi prieteni in lista de mess de atunci.
O sa ma intrebi cum am reusit sa fac acest salt de mentalitate... Nu a fost usor si nu a venit de la sine, ci s-a realizat treptat. Am facut-o iubind. Prima data cand m-am indragostit, mi-am dat seama ce comori nestiute zac in sufletul meu si am realizat ca e de o mie de ori mai frumos sa iubesti decat sa fii iubit. Cam in acelasi timp, m-am deschis mai mult si am aflat ce frumos e sa fii tu prietenul cuiva. Mai frumos decat sa ai un prieten. In lucrurile acestea trebuie sa existe o reciprocitate. Adica, pentru a fi iubita, trebuie sa iubesti tu intai. Si sa iubesti nu pentru a fi iubita, ci pentru ca asa simti tu ca e bine si folositor. Deschizandu-ma, invatand sa daruiesc si altora din acele comori pe care le-am gasit in sufletul meu, am dobandit niste prieteni buni, care mi-au marturisit apoi: stii, cand te-am intalnit prima data, nu mi-ai facut o impresie buna, credeam ca esti o ingamfata si ca ii dipretuiesti pe toti. Si de la acestia am inteles ce rol are un duhovnic in viata omului.
Eu am fost credincioasa de mica, primele amintiri le am din biserica, de cand ma lua bunica la fiecare liturghie, iar eu nu pricepeam nimic, dar ma uitam in sus, acolo, in turla, unde este Hristos Pantokrator. Stateam asa si ma tot uitam in sus si ma miram ca lumea din biserica nu spune si rugaciunile pe care le stiam eu de acasa, adica "Ingerasul" si inceputul din "Doamne, Doamne ceresc Tata". Am avut mereu credinta, faceam tot ce faceau ai mei: ma duceam la biserica, ma spovedeam, ma impartaseam, posteam, ma rugam,si nu le faceam din obligatie, ci din placere, si tot singura eram. Pentru ca, de cele mai multe ori, le faceam mecanic si superficial, nu le traiam. Eram o superficiala si ma credeam culmea profunzimii.
Tarziu insa, dupa ce mi-am facut duhovnic, adica pe la vreo 20 de ani, cand cineva mi-a ascultat toate problemele cu atentie si seriozitate si m-a inteles, am simtit din ce in ce mai putin nevoia de a fi egoista... Treptat, incetul cu incetul,am inteles ca a fi ortodox practicant nu inseamna doar a face toate lucrurile pe care le faceam eu, ci a le face din tot sufletul si, mai ales, inseamna sa iubesti. Ma lupt si acum cu egoismul meu, am momente in care acesta revine... Unora le este atat de simplu sa fie buni, sa daruiasca tot ce au, mie imi vine uneori greu sa daruiesc si un zambet sau o vorba buna. Caci de atata au nevoie cei mai multi, dupa cum bine stii. Dar fara harul lui Dumnezeu nu am putut fi nimic din ceea ce sunt astazi. Fara harul lui Dumnezeu pe care l-am primit fie la Sfintele Taine si slujbe, fie prin ochii unui om, fie prin niste cuvinte pline de viata din carti, fie prin luminarea mintii si inteleagerea unor lucruri esentiale, nimic nu s-a putut face. Si inainte primeam de multe ori revarsari de har si de atatea ori recadeam. Si stii de ce? Pentru ca in sufletul meu, pe primul loc eram eu si numai eu, eu cu nevoile, cu dorintele si neputintele mele si apoi veneau Dumnezeu, ceilalti, asa de-a valma... Dumnezeu cere totul de la noi, nu merge asa, hai cu o rugaciune, hai cu o saptamana de post, hai cu o slujba... Adica merge, ca il primesti pe Dumnezeu in inima ta si, oricum, de undeva tot trebuie sa incepi, iar pe mine m-a ajutat enorm ca am crescut intr-o familie in care se facea tot ce am spus, dar ceea ce vreau sa spun efectul nu este durabil, din cauza superficialitatii si a autosuficientei noastre.
Greu am invatat si inca mai am mult de exersat ca un om nu trebuie judecat sau criticat, ci acceptat si iubit asa cum este el, caci nu poate fi schimbat, si ca doar de tine depinde sa te deschizi, sa fii mereu mai bun, mai iubitor, ca trebuie sa fii recunoscator pentru toate. Cu unii dintre acei prieteni despre care iti vorbeam nu prea mai tin legatura, fie din cauza distantei,fie din cauza unei rupturi datorate unor greseli reciproce, pe acela de care m-am indragostit arareori daca il mai vad, desi il iubesc la fel. dar sunt vesela si impacata, pentru ca stiu ca fiecare are rolul lui in viata noastra, iar al lor a fost covarsitor, poate nu a fost sa fim nedespartiti, dar cu siguranta m-au invatat sa daruiesc prietenie si iubire, pe care, la randul meu, sa o impart si altora care au nevoie.
Am scris foarte mult, dar am scris cu nadejdea ca tu sau altcineva de aici se va folosi de aceste cuvinte. Sfatul meu concret pentru tine ar fi:
1. Sa iesi din banca, sa ii multumesti lui Dumnezeu ca esti sanatoasa, ca ai o familie, sa te duci ACUM la mama ta, sa o imbratisezi si sa o pupi, sa ii spui ca o iubesti mult si ca apreciezi tot ceea ce face pentru tine.
2. Sa inveti sa te iubesti si sa te accepti pe tine asa cum esti tu, cu defectele si calitatile tale. Pentru asta trebuie sa inveti sa te cunosti, sa recunosti: da, domnule, sunt asa si pe dincolo. Dar ia sa vad eu, din ce cauza sunt asa? oare nu pot face ceva in acest sens? Abia atunci cand te vei iubi si accepta tu, te vor iubi si accepta si ceilalti.
3. Sa casti bine ochii in jurul tau, sa ii primesti pe fiecare in inima ta, asa cum este el, cu neputintele lui, chiar si cu netrebuintele lui de a te baga pe tine in seama. Si nu mai te tot framanta ca nu face nimeni nimic pentru tine, ci intreaba-te ce poti face tu pentru altii!
Si nu in ultimul rand, sa mergi intr-o biserica, la Sf. Liturghie si acolo sa te rogi din tot sufletul sau, fiind atenta la rugaciune, sa iti gasesti un parinte duhovnic care sa te inteleaga. Sa stii ca a functionat mai bine decat un psiholog, pentru ca,in afara de afectiune si intelegere, am primt prin el si iertarea pacatelor si sfaturi duhovnicesti...
Doamne ajuta! Si nu uita principalul: iesi din banca!
