Din mai toate subiectele și dezbaterile de pe forum, acelea care au ca parteneri de discuție pe creștinii ortodocși (mă limitez intenționat la acest segment, măcar că este majoritar, însă mai mult pentru că despre aceștia doresc să vorbesc), eu am priceput următoarele lucruri:
1) Există oarecare bunăvoință, uneori indiscutabilă și chiar înduioșătoare, de a învăța sincer cum să răspundem la provocările condiției de om creștin, de a propăși în duhul și practica vieții creștine, ca să spun așa.
2) Această bunăvoință este amenințată cel mai adesea de modul în care se poartă dezbaterile, un mod de a dialoga și de a purta colocviul presărat cu multe deficiențe. Unele țin de însușirile personale, de însușiri ale caracterului mai ales, altele atârnă de abilitățile precare în comunicare, pe scurt de proastele obiceiuri care ne mănâncă oasele. Rezultatul e o atmosferă tensionată cel mai adesea, eșuarea subiectelor și a bunelor intenții, cearta și gâlceava, scufundarea temei în mediocritate și bizarererie, în mahalalele cugetului și ale vorbei, în gunoiul simțămintelor pervertite.
3) Dar cel mai supărător lucru, cel puțin pentru mine, este că, oricât de jos sau de sus ar fi subiectul aflat în discuție, totul se petrece după următorul scenariu: faza întâi e gonflabilă, când unul sau mai mulți suflă în balonul improvizat al discuției purtîndu-l până în sferele înalte ale patristicii sau chiar mai sus, dacă se poate. Apoi are loc o maimuțăreală extrem de grețoasă: duhul lumesc și implicit curvesc răstoarnă ca prin minune zelul și zeul, trîntindu-l ca pe statuia lui Stalin cu ciocul în noroiul sufletesc al fiecăruia și al tuturor. Nu Biserica e cea care lucrează în noi, înălțîndu-ne, cumințindu-ne și înnobilîndu-ne, ci noi siluim Biserica să devină după chipul și asemănarea noastră.
Ne maimuțărim prefăcîndu-ne ca țăranul lui Moromete că știm și noi cum e cu politichia asta, știm, cum dracului să nu știm noi, apoi dintr-o dată ne pufnește râsul și arătăm că doar am glumit, ne-am prefăcut și noi nițel ca să vedem cât ești de prost, naivule, conașule, prințișorule. Că de fapt, lucrurile nu stau așa, ci așa și așa și așa. Realitatea e asta, de fapt, noi doar am glumit, fraiere! Știm noi care e adevărul, nu ne minți tu pe noi... hehe!
Și nu băgăm de seamă că vorbim de fapt tocmai cu Dumnezeu, strecurat ca Duh când aici, când dincolo, printre rândurile discuțiilor noastre...
Toată lumea, în fond, se screme să arate ceva ce nu mai era nevoie să fie arătat, că s-a tot arătat prin vremuri: nu, creștinismul nu merge, e anacronic, a murit de mult cu tot cu Dumnezeu. Doar noi trăim, noi mergem, noi suntem viabili. Biserica să ia aminte odată pentru totdeauna că lucrurile stau cum spunem noi, isteții, deștepții pământului, iar nu cum a spus Nazarineanul și urmașii Lui.
Ăsta e mesajul pe care îl respiră forumul ăasta, văzut așa de mine acum și alteori, precum am mai spus.
Nu oameni buni, așa nu merge!
Biserica nu poate fi schimonosită și modificată de nimeni, oricine ar fi. Nu poate fi adaptată la duhul și nevoile omenirii. Ci, dimpotrivă, noi avem ca treabă sub soare să ne modificăm și să ne adaptăm la Duhul Ei, dacă voim să fim oameni creștini și să trăim.
S-ar fi cuvenit nu să strâmbăm subiectele și cuvintele lui Dumnezeu, ci să ne îndreptăm și să ne primenim stihiile, pentru a fi chiriași de nădejde ai casei de lut în care ne ridicăm rugăciunile temporare. Dar noi ne-am purtat și continuăm să ne purtăm exact cum spunea careva că se poartă chiriașul care abuzează de generozitatea proprietarului. La fel și noi: abuzăm de chiria în care Stăpânul casei noastre care e lumea și trupul și viața fiecăruia, ne găzduiește din nespusă milă și noblețe. Pentru că el are încredere în noi, găsește că are sens să ne primească în chiria asta și ne oferă tot ce avem nevoie pentru a face o treabă bună și o viață frumoasă. Dar noi ne ținem tot în curvii, ca adolescentul care a plecat la școală, chipurile să învețe carte și să devină om, însă a cheltuit toți banii lui tatsu prin cazinouri, crâșme și bordeluri. Iar azi se rușinează să se mai întoarcă acasă. Și moare de frică să nu-i rupă tata oasele și să-l râdă satul.
Nu, Tata nu rupe oasele iar satul, lumea sfinților și-a îngerilor nu ne râde ci ne deplânge înfricoșată.
Tata plânge de dorul copilului care a învățat să se nenorocească cu mâna lui, când în realitate fusese sprijinit și binecuvântat să se fericească.
O, Doamne, câtă dărnicie și frumusețe am învățat să risipim noi!...
|