[Mosh-Neagu]

Cum ne mântuim? Câţi ne punem serios aceasta întrebare? Oare-i chiar aşa de greu, mai ales că auzim vorbindu-se peste tot de marea milă a lui Dumnezeu… Ce înţelegem noi prin această milă? Ni se oferă ea, aşa, necondiţionat, fără dragoste, fără smerenie, fără spovedanie şi primirea Sfintelor Taine? Ce facem cu viaţa noastră? Cât acumulăm sau cheltuim aici, pentru confortul şi mofturile noastre, şi cât punem deoparte pentru „comoara din cer”, care să ne asigure măcar cel mai prost bilet de intrare în „Sala Veşniciei”? Uneori, poziţia socială la care am ajuns ne face să credem că e mare lucru de capul nostru, când de fapt nu e nici o diferenţă între bețivul din cârciumă şi VIP-ul plin de artoganță. Cine ne creditează în acumularea averilor şi ce vom da la schimb? Este Dumnezeu nedrept, doar aşa fiindcă Procurorul este diavolul, cu care El Însuşi este în conflict? „Procurorul” oricum acuză, fiindcă are foarte multe de zis… Cine ne apără şi cu ce justificări? Se ştie că păcatele mărturisite şi pentru care a existat căinţă şi smerenie, nu mai cântăresc nimic în balanţa faptelor rele. Iar faptele bune, făcute, nu din mândrie, spre laudă, ci din dragostea pentru aproapele, ne pot salva „la mustaţă”… după ce ne-au cuprins toate năduşelile, văzându-ne întregul arsenal de păcate despre care în parte poate nici nu aveam habar… Mult bine putem face pe pământ, dar dacă nu ne-am îngrijit să ne descărcăm aici de povara păcatelor, putem fi crunt dezamăgiţi văzând cum faptele rele par a avea legături de plumb în balanţa de la Scaunul Judecaţii.
Dar... greu îi este omului să înțeleagă. Ispitele acestei lumi, dependența față de lucruri mărunte, ne răpește aproape toate șansele pe care Dumnezeu în marea lui bunătate, ni le dă zilnic. Un singur mesager, dacă are harul lui Dumnezeu, poate mântui o lume, pentru că reuşeşte să aşeze Cuvântul direct la inimă. Iona, n-a înţeles că Dumnezeu tocmai pe asta se bizuia la el: sa fie mesager. Nici noi nu înţelegem când Dumnezeu orânduieşte lucrurile într-o formă care aparent ne bulversează sau ne mâhneşte profund. Abia mai târziu ne dumirim… Iona n-a vrut să accepte acest rol. Dimpotrivă, a luat-o în direcţie opusă… Dar pe cine provoca Iona? Pe Dumnezeu? Ce ironie tristă pentru el!... Abia în final, Dumnezeu îl lămureşte că dacă lui i se sfâşie sufletul doar fiindcă a rămas fără umbră, din cauza unei plante care a crescut de la sine, fără ca el să se ostenească în vreun fel, cu atât mai mult Dumnezeu ar suferi dacă ar da la pieire 120 000 de suflete cu dobitoacele lor. Acele 120 000 de suflete avuseseră nevoie de el, ca mesager, să se recunoască în greșeală şi să fie iertate.
De câți „mesageri” n-am avut fiecare parte, în întreaga viață și pe lângă care am trecut nepăsători? Ba mai rău, de multe ori, ne poziţionăm cu de la sine putere undeva deasupra altora, poate cu mult mai puţin păcătoşi precum cei din Ninive. Păcatul stă cuibărit în fiecare dintre noi, şi nici nu ştim cum pe nesimţite ne vedem cuprinşi în iureşul clevetirii, slavei deşarte, invidiei, poftelor de tot felul, gata să ne coborâm în fundul iadului, pentru un moft, pentru o fantezie stranie pe care diavolul ne-o strecoară în mintea slabă, care nu-şi prea găseşte timp să se roage, iar dacă se roagă, o face formal și nu înţelege mai nimic!... Unde să se mai sălăşluiască Duhul Sfânt, când sufletul s-a obişnuit atât de mult cu lenevia? Totul pare o glumă de prost gust: smerenia, milostenia, postul, rugăciunea, Sf. Cruce, par caricaturi ale propriei existenţe. Smerenia are înţeles de modestie faţă de oameni; milostenia e trâmbiţată în cele patru vânturi sub pretextul ca şi ceilalţi să ia exemplu şi să facă la fel… Postul, cu pateu de post, caşcaval de post, ciocolată de post, prăjituri şi cozonac de post, cârnaţi de post… Rugăciunea nu mai are sens, după vizionarea filmelor de orice natură, când în minte se derulează numai monştri sau împuşcături, sau violenţă, sau adultere şi desfrânare… Sfânta Cruce, vorba părintelui Arsenie Papacioc, nu mai înseamnă ceea ce ar trebui să însemne, ci o imitare a cântatului la cobză!... Dar ne mândrim că suntem creştini… practicanţi, deşi bietul duhovnic habar nu are că suntem găunoşi pe dinăuntru, fiindcă la spovedanie nu spunem și slabiciunile noastre de căpătâi… Ce să ştie bietul părinte-duhovnic, dacă mireanul nu conştientizează că se află în înşelare?