Numai cele trei virtuți teologale (credința, speranța, iubirea), fiind în mod direct îndreptate spre Dumnezeu, nu au factor de limitare (sau "limită în sus" dacă vreți). Aceasta înseamnă că nu poți greși din prea multă credință, din prea multă speranță creștină ori din prea multă iubire de Dumnezeu.
Celelalte virtuți, care sunt sau derivă din virtuțile cardinale, sunt virtuți de tip median. Ele au doi factori de limitare: poți păcătui din prea multă sau din prea puțină blândețe. Poți păcătui din prea multă sau prea puțină cumpătare, etc. În această situație este și virtutea ascultării.
Poți păcătui, așadar, din prea multă sau din prea puțină ascultare. Păcătuim din prea multă ascultare atunci când facem ceva contrar credinței.
Acest lucru presupune să cunoaștem credința, știind să deosebim între "rangurile" articolelor de credință, adică să știm ceea ce este dogmă, având valoare absolută întrucât este descoperire de sus, de ceea ce este adevăr al oamenilor (teologia catolică operează cu concepte "de fide catholica" de două tipuri: "de fide divina" și "de fide apostolica", ambele de nivel dogmatic și cu conceptul "de fide definita", adică concluzie a magisteriului de tip nerevelat, dar care, în principiu, nu mai poate fi îmbunătățită).
Spre exemplu, dacă duhovnicul meu îmi cere să spun în fiecare seară "Dumnezeu este o singură ființă cu patru ipostasuri: Tatăl, Fiul, Sf Spirit și Sophia", atunci am nu numai dreptul, ci și datoria de a nu îl asculta, deoarece este ceva contrar credinței, și anume unui adevăr "de fide catholica". Dacă, însă, îmi cere să meditez în fiecare seară la ciocanul cu care au fost bătute cuiele Mântuitorului, atunci îl voi asculta: nu are nici o semnificație specială acest instrument, dar nici nu este ceva contrar adevărurilor revelate încât să spun că a medita la el ar fi ceva contrar credinței.
În cazul particular al ascultării de duhovnic, ca și în cazul particular al ascultării de părinți se aplică această limitare. În cazul ascultării de șefi ierarhici, ca și în cazul ascultării soțului de către soție, se mai aplică, în plus, principiul ca materia ascultării să nu fie contrară demnității.
Aplicație practică: dacă șeful de la birou îmi cere să fac o dare se seamă a activității stând într-un picior am dreptul să nu îl ascult dacă eu consider că e ceva contrar demnității. Dacă duhovnicul meu îmi cere exact același lucru. atunci îl voi asculta, deoarece nu este ceva contrar credinței.
@angel4ver: O legătură cu un spiritual (duhovnic), deși nu este absolut necesară mântuirii, este un lucru foarte folositor. Acest lucru se explică prin faptul că nu suntem (numai) Religia Cărții. Suntem Religia Vieții. Multitudinea situațiilor în care sufletul nostru se află în viața de zi cu zi depășește imaginația oricărui autor. Un coleg de serviciu vine în fiecare zi cu un tricou pe care scrie "Belzebut". Ce trebuie să facem ? O verișoară care este evreică ne invită la tăierea împrejur a fiului ei: este bine să ne ducem sau nu ? Copilul nostru ne roagă să-i cumpărăm și lui "Stăpânul inelelor", fiindcă toți colegii lui o au și discută despre asta: cum trebuie procedat ? Răspunsurile la toate aceste lucruri nu sunt întotdeauna evidente numai pe baza Bibliei și nu le putem afla în catehisme și hagiografii: aici sfatul duhovnicului înseamnă aur.
Dar mai e un lucru: nu putem ști mereu starea sufletului nostru, nici ce anume i-ar trebui. Dacă avem în casă cărți de medicină și avem și Internet, atunci de ce să mai mergem la doctor ?
|