[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de dobrin7m

Duhul Sfant este simtit doar daca oamenii isi doresc asta si fac pentru asta totul. Daca omul este intors cu spatele la Dumnezeu , El ii lasa libertatea de alegere. Nu va veni niciodata sa forteze omul sa il intoarca cu fata spre El. Il lasa in pace si asteapta rabdator sa isi doreasca sa se intoarca la Dumnezeu.
In clipa in care omul isi doreste asta, Dumnezeu il ajuta sa se intoarca spre El pentru ca vede dorinta omului, ii vede nevointa , ii vede efortul de cautare a lui Dumnezeu. Apoi Duhul Sfant incepe sa fie simtit. In clipa in care omul a simtit Duhul Sfant , omul se topeste. inima lui se topeste de dor si de iubire de Hristos.

În linii mari, aceasta este şi părerea mea. Duhul Sfânt nu este irezistibil fiindcă, deşi poate fi irezistibil (El poate orice), alege să nu fie irezistibil. Cel puţin în covârşitoarea majoritate a cazurilor.
Pe de altă parte, "dorinţa omului" de a se întoarce spre Dumnezeu îmi pare ea însăşi lucrare a Duhului Sfânt. Eu mă rog mult timp ca să cred şi iată că, la un moment dat, Dumnezeu îmi zâmbeşte şi mă cheamă, născând în mine credinţa, umplându-mi inima de pornirea de a mă lăsa purtat de braţul Lui, aprinzându-mi sufletul de sete de El. Dar însăşi dorinţa mea de a crede, însăşi imboldul de a mă ruga ca să cred, însăşi tăria de a face rugăciune stăruitoare, ce altceva decât tot o lucrare a Duhului Sfânt este, deja premergătoare lucrării mele ? "El dă şi dorinţa, şi putinţa" spuneu vechii părinţi. Prin urmare, lucrarea Duhului Sfânt premerge lucrării omului.

Da, dar atunci apare întrebarea: dacă e aşa, de ce totuşi unii oameni simt acest imbold spre zâmbetul lui Dumnezeu, pe când alţii nu îl simt în inima lor ? Am putea crede că Duhul Sfânt îi mângâie şi întăreşte numai pe unii, pe când asupra altora nu vrea să facă primul pas ? Nu pot crede asta, fiindcă dacă Duhul Sfânt nu mă animă să fac primul pas, eu nu-l voi face, deoarece am stabilit în paragraful trecut că orice pas "al meu" spre El este, în realitate, insuflat de El, ca prim autor: El mă ia pe mine de mânuţă şi nu eu pe El. Şi atunci, cum se face că unii oameni (trist de mulţi, cel puţin în zilele noastre) sunt "cu spatele la El" aşa cum spuneţi, nici prin cap netrecându-le să ştie de El ?

Aşa cum văd eu lucrurile, explicaţia este că, iniţial, Duhul Sfânt dă tuturor la fel, aşa cum ploaia cade şi peste unii, şi peste alţii. Ceea ce dă iniţial, de regulă nu este foarte mult, ci atâta cât e strict necesar că să începem noi să urcăm spre El. Pe urmă, ne dă mai mult, ca să urcăm mai departe. Şi tot aşa. Cât trăim, urcuşul ăsta e reversibil, adică putem să mergem şi înapoi: prin păcate mici, sau poate şi prin cooperare materială la păcate mari. Putem să şi cădem şi să ajungem de unde am plecat, ba chiar mai jos de atât: se poate face asta foarte uşor, printr-un singur păcat mare.

Modelul acesta are, însă, un cusur: nu este chiar universal valabil. Reţeta asta a mea nu e a tuturor. Nu toţi oamenii urcă prin paşi mărunţi. Unora le suflă Duhul Sfânt aşa de tare cu trâmbiţa la urechi, încât oricât ar fi de împietriţi şi tot urcă îndată cât urc eu în zece ani. Cam cât de împietrit să fii, ca să rezişti Duhului Sfânt atunci când El adoptă un mod de manifestare ca asupra lui Pavel în deşertul Damascului ? Pavel, doar era stâlp al fariseilor şi cărturarilor, om chitit să facă praf cât mai mulţi creştini (se pare că asta şi căuta la Damasc). De ce, atunci, Duhul Sfânt acţionează aşa de discret în cazul meu, şi atât de irezistibil în cazul lui Pavel ? De ce a avut el (şi alţi câţiva) asemenea şansă excepţională, de a fi plesniţi de Duhul Sfânt peste ochi, ca să Îl vadă mai bine ? De ce rabinul-şef Israel Zolli al Romei L-a văzut pe Cristos aievea, I-a vorbit şi L-a auzit vorbinu-i, pe când atâţia alţi rabini nu au asemenea şansă ? Cred şi eu că s-a convertit instant şi s-a botezat, dar unde este meritul lui şi unde vina celorlalţi ?

Prin urmare, eu înclin să cred că, de regulă, Duhul Sfânt preferă să nu acţioneze irezistibil, ci în consonanţă cu noi, dar că există situaţii excepţionale, pesemne în cadrul unor planuri excepţionale, când El zgâlţâie conşiinţele care devin incapabile de a I se opune.