[cristiboss56]

Nicolae Motovilof (ucenicul Sf. Serafim) a avut odinioară o discuţie deosebită cu SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV, pe care a însemnat-o pe hârtie spre amintire. Însemnarea a rămas multă vreme în arhiva Mânăstirii Diveeva. Abia după 70 de ani (când a fost canonizat între Sfinţi cuviosul Serafim de către Sinod), abia atunci – zic -, Elena Meliucoff, văduva lui Nicolae, a găsit însemnarea lui. Era aruncată fără atenţie într-un hambar de la Diveeva. Elena a predat hârtiile cu însemnarea răposatului ei bărbat lui Serghie Nil, scriitorul rus, care a publicat-o în anul 1903, în foaia “Gazeta Moscovei”.

Cele povestite în hârtia asta s-au petrecut în anul 1831, pe la sfârşitul lui Noiembrie, când trăia Sf. Serafim. Atunci a rânduit Dumnezeu ca să-l vadă pe Sf. Bătrân strălucind la faţă ca soarele, fiind luminat de slava cerească. Aceasta i s-a descoperit tânărului, prin rugăciunea Cuviosului, pentru a-l scoate din nedumerirea ce-o avea el despre rostul vieţii creştineşti. Iată ce a scris însuşi Nicolae Motovilof, în însemnarea lui aflată la Diveeva:

“Era o zi noroasă; pământul era acoperit cu o pătură groasă de zăpadă şi ningea cu fulgi mascaţi, când Părintele Serafim, m-a poftit să stau lângă el, pe o buturugă de copac, în poiana din mijlocul pădurii.
Domnul mi-a descoperit, îmi zice el, că în vremea copilăriei tale, doreai să ştii care este scopul vieţii creştineşti. Te sfătuiau ai tăi să mergi la Biserică, să te rogi, să faci bine, că întru acestea, ziceau ei, stă scopul vieţii creştineşti. Dar nici una nu te mulţumea.
Ei bine, rugăciunea, postul, privegherile şi orice altă faptă creştinească sunt bune în sinea lor, totuşi scopul vieţii noastre nu este întru împlinirea lor, căci ele nu sunt decât mijloace.
Adevăratul scop al vieţii creştineşti este dobândirea Duhului Sfânt. Să ţii seamă că nici un lucru bun nu ne aduce roadele Sfântului Duh, dacă nu este săvârşit prin dragostea lui Hristos. Iar scopul vieţii noastre este dobândirea Duhului Acestuia.
- În ce chip vorbeşti despre dobândire, l-am întrebat atunci pe Părintele Serafim, căci eu nu înţeleg tocmai bine!
- A dobândi înseamnă a lua în stăpânire, îmi zise el, tu înţelegi ce va să zică a dobândi bani, nu-i aşa? Ei bine, tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. Pentru omul de rând, scopul vieţii pământeşti este de a dobândi bani, de a primi onoruri, dregătorii, răsplătiri şi altele. Duhul Sfânt este şi el un capital veşnic, singura comoară care nu se termină.
Orice lucru împlinit din dragostea lui Hristos, aduce darul Sfântului Duh; totuşi Rugăciunea îl aduce mai uşor, căci ea este o unealtă care ne stă, oarecum, pururea la îndemână.
Se poate întâmpla că ai dori să mergi la Biserică şi nu se află Biserică sau se poate întâmpla să mergi atunci când slujba ar fi terminată. Sau, deşi voieşti să ajuţi un sărac, dar, se întâmplă, să nu-l găseşti în drumul tău. Sau doreşti să păzeşti curăţia, dar nu ai tărie pentru asta. Pe când Rugăciunea este cu putinţă a o săvârşi totdeauna şi fiecare poate s-o uneltească: atât bogatul, cât şi săracul, atât cel cărturar, cât şi cel necărturar, acel tare ca şi cel slab, cel sănătos ca şi cel bolnav, acel drept ca şi cel păcătos.
Puterea Rugăciunii este negrăită şi mai presus de toate; ea ne agoniseşte Sfântul Duh!
- Părinte, am zis eu atunci, mereu vorbeşti despre darul Sf. Duh, dar cum şi unde anume pot eu să-l văd?
Lucrurile bune sunt văzute, dar oare şi Duhul Sfânt poate fi văzut? Cum aş putea să ştiu eu dacă El este cu mine ori nu?
La asta Cuviosul răspunde:
- Darul Sfântului Duh, care ni s-a dat în clipa Botezului, străluceşte în inima noastră, cu toate căderile şi cu toată întunecimea care ne înconjoară. El (adică darul Sf. Duh) se arată într-o lumină negrăită (străină) tuturor acelora întru care Dumnezeu vădeşte lucrarea Sa.
Sfinţii Apostoli cunoşteau într-un chip simţit aflarea de faţă (prezenţa) a Duhului lui Dumnezeu.
Atunci eu am întrebat:
- Cum aş putea să fiu eu însumi martor?
Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu braţul său şi-mi zice:
- Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu şi eu. Mă priveşti tu?
- Nu pot să te privesc, Părinte, căci faţa ta s-a făcut albă ca soarele şi-mi fug ochii!
- Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că şi tu ai devenit tot aşa de luminat ca şi mine! Acum tu eşti în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putinţă să mă vezi!
Şi plecându-se spre mine bătrânul, îmi şopti cu dulceaţă la ureche:
- Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupeşti această pogorâre a Duhului Său. Şi iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei.
Ei bine, prietene, ia priveşte-mă! Să nu-ţi fie frică de loc, Domnul este cu tine!
Atunci eu l-am privit şi m-a cuprins cutremurul: închipuieşte-ţi, în faţa rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi faţa unui om care îţi vorbeşte. Îi vezi mişcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simţi cum unul din braţele lui îţi cuprinde umerii, dar nu poţi să-i vezi nici braţul, nici faţa lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lăţeşte departe împrejurul tău şi care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă cari acoperă poiana, precum şi fulgii mărunţi de zăpadă cari cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!
- Ce simţi tu?, mă întrebă Serafim.
- O linişte şi o pace neobişnuită.
- Şi ce altceva mai simţi?
- O bucurie negrăită îmi umple toată inima!
- Bucuria asta pe care o simţi nu este încă nimic faţă de aceea despre care s-a zis: “Că acelea încă ochiul n-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit”. (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v.9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simţi acum?
- O căldură nespusă, am zis eu.
- Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă şi sub picioarele noastre avem zăpadă … Ce este deci această căldură pe care o simţi?
- Este aşa ca şi cum aş fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă pe care n-am simţit-o niciodată!
- O ştiu, o ştiu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândeşte este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbeşti, ea nu este în văzuh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind şi ocrotiţi prin darul care le slujea ca veşmânt.
Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ţi aduci aminte de darul acesta care ţi-a fost hărăzit ţie! Cred că Domnul îţi va ajuta să păzeşti în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înţelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace şi Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!
Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: stareţul păstra aceeaşi înfăţişare ca şi la început, iar lumina aceea neobişnuită, pe care o văzusem însuşi cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!”