[SIZE=4]Semnificația acestei virtuți o înțelegem în legătură cu Taina Euharistiei. Mântuitorul spune: Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât…[/SIZE]
[SIZE=4] Cel mai clar moment al descoperirii lui Dumnezeu față de lume e acela când Fiul lui Dumnezeu Se dăruiește pe Sine lumii, Se jertfește. În Evanghelia după Ioan, Mântuitorul spune că îndreptându-Se spre Patimă, Se îndreaptă spre preamărirea Sa. [/SIZE]
[SIZE=4] Dumnezeu e atât de mare, încât nu-Și poate manifesta măreția în sus, ci numai în jos, în chenoză. Sfântului Apostol Pavel Dumnezeu îi spune că puterea Sa se desăvârșește în slăbiciunea. Scara de măsură a iubirii merge în sus, și nu în sus (?). Cu cât iubirea e mai mare, cu atât se realizează o coborâre mai adâncă. Din multa Sa iubire pentru noi, Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât până la iad (care e refuzul iubirii lui Dumnezeu din partea omului).[/SIZE]
[SIZE=4] Dumnezeu Se ocupă cu predilecție de necazuri și de durere, ca să le asume, Tot ceea ce avem noi rău este pentru El scopul predilect al atenției Sale. Aceasta e lecția pe care ne-o dă coborârea la iad a Mântuitorului. Iadul e o întreagă „industrie” a existenței umane. Oamenii produc cu predilecție iadul, iar Dumnezeu îl asumă cu predilecție. Iar prin aceasta, Dumnezeu nu vrea să ne încurajeze să continuăm a face răul, ci ne arată măreția iubirii Sale.[/SIZE]
[SIZE=4] Pretutindeni unde omul are un eșec, Dumnezeu l-a asumat; și aceasta pentru a-l ridica pe om la viață.[/SIZE]
[SIZE=4] Mormântul lui Hristos e pretutindeni unde ceva moare, acolo unde noi Îi întoarcem spatele și suntem indiferenți. Hristos a luat asupra Sa moartea, pentru că noi an ales moartea. Dar, important e să avem în vedere că Dumnezeu face aceste lucruri nu pentru a ne îndemna la păcat.[/SIZE]
[SIZE=4] Nu e condiție umană pe care El să nu o asume. Tot ceea ce face Biserica nu e decât să identifice această logică și să facă schimbul. Schimbul e al morții cu viața. Problema e că noi nu primi darului lui Dumnezeu. Nu acceptăm ca cineva să moară în locul nostru și noi să trăim; și aceasta pentru că nu credem că acest lucru e posibil.[/SIZE]
[SIZE=4] A iubi înseamnă „a frânge” și „a vărsa”, nu pe altul, ci pe tine. Încorporarea în Hristos înseamnă să ne umplem de prezența lui Hristos și să o revărsăm și celorlalți.[/SIZE]
[SIZE=4] Dacă avem în vedere convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, totul se bazează pe iubire, e vorba de o întâlnire foarte intimă (pornind de la a bea apă din ulciorul ei și până la a pătrunde în intimitățile ei). În calitate de im, Mântuitorul îi cere apă, îi cere găleata pentru a o goli și a o umple cu apa cea vie. Această găleată e inima noastră, pe care dacă o golim, Dumnezeu o umple cu iubirea Lui.[/SIZE]
[SIZE=4] A iubi pe Dumnezeu înseamnă a primi de la El. înseamnă receptivitatea față de voia Lui. Iar a iubi pe ceilalți înseamnă a ne dărui celorlalți. Sfânta Euharistie înseamnă a primi de la Dumnezeu iubirea Lui. Dar dacă nu revărsăm această iubire spre alții, ceea ce primim de la El este blocat.[/SIZE]
[SIZE=4] Noi murim pentru că nu suntem capabili să dăruim. Viața băltește în noi; suntem tot timpul obsedați de ceea ce primim. Și aceasta pentru că ne e frică să nu pierdem ceea ce avem sau celălalt să ne refuze. [/SIZE]
[SIZE=4] Creștinismul ne învață arta de a pierde, Mântuitorul a întrebat: Ce facem noi în plus? Când iubim cu resturi, atunci nu iubim. Sfântul Evanghelist Ioan spune că Hristos i-a iubit pe ai Săi până la sfârșit. Creștinismul e un fel de negativ al logicii lumii acesteia asupra supraviețuirii.[/SIZE]
[SIZE=4]Toți oamenii care au trăit cu adevărat în creștinism s-au comportat în felul acesta. Dar nu toți oamenii pot trăi la aceleași măsuri, fiecare la măsura sa. Nu poate face un mirean căsătorit ceea ce face un monah. Dar aici nu e vorba de egoism. Important e ca și mireanul să-și iubească soția și copiii pe care i-a dăruit Dumnezeu fără resturi. [/SIZE]
[SIZE=4]Observație. Mila – există o înțelegere a milei prin faptul de a-l privi pe cel nevoiaș de sus. În acest caz, e o diferența între milă și iubire. Dar dacă mila înseamnă asumarea condiției celuilalt, aceasta e iubirea. [/SIZE]
[SIZE=4] Această iubire autentică are niște trăsături, cu ajutorul cărora putem ști dacă o avem sau nu. Față de Dumnezeu e receptivă, iar față de aproapele e dăruitoare (oferitoare).[/SIZE]
[SIZE=4] A doua trăsătură e caracterul necondiționat.[/SIZE]
[SIZE=4] A treia – e universală; iubirea nu e selectivă. Nu există cineva pe care să-l excludem din iubirea noastră. Oricine intră în orizontul acțiunii mele, poate primi iubirea noastră.[/SIZE]
[SIZE=4] În același timp, iubirea e și specifică – nu poți iubi în mod abstract; poți iubi doar în niște moduri foarte concrete.[/SIZE]
[SIZE=4] În I Cor. 13, Sfântul Apostol Pavel începe cu niște lucruri remarcabile (credința de a muta munții, a da trupul să fie ars etc.), dar care pot să nu însemne iubirea. Apoi, când vorbește de iubire, arată niște lucruri foarte comune, obișnuite, care se petrec în fiecare moment (de exemplu: în familie, la bucătărie).[/SIZE]
[SIZE=4] Problema e că noi vrem să facem lucruri excepționale, dar disprețuim calea. Iubirea ne duce la veșnicie, e veșnicie. Dar nimeni nu ajunge la veșnicie, dacă nu folosește timpul pe care-l are. În aceasta constă iubirea: în cât timp ne sacrificăm pentru ea.[/SIZE]
[SIZE=4] Posibilitățile pe care le avem trebuie să le materializăm în acele acțiuni care ne împletesc viața. Noi petrecem mult mai mult timp cu profesiunea noastră (de exemplu), decât cu ceilalți (mai ales cu cei cu care ne împărtășim din Același Potir)[/SIZE]
[SIZE=4]-> dacă nu vrem să pierdem vremea împreună, să nu ne așteptăm a fi împreună dincolo.[/SIZE]
[SIZE=4] Mai putem vorbi de încă două trăsături foarte importante:[/SIZE]
[SIZE=4] Iubirea iartă totul; și totuși nu există judecată mai înfricoșătoare decât a iubirii. Judecata lui Dumnezeu e Judecata Iubirii. În fața iubirii, nu ne putem ascunde, nu ne putem justifica. Nu există posibilitatea de a ne ascunde de cel care ne iubește. Ce să-I spunem lui Dumnezeu pentru faptul că nu binevoim a-I da relele noastre? Avem un Împărat a cărui preocupare e să mângâie. Cu ce ne vom putea apăra?[/SIZE]
[SIZE=4] Maxima iubire e maxima judecată. Dumnezeu e drept pentru că ne dă tot ceea ce se poate dărui.[/SIZE]
[SIZE=4] Lucrul acesta e valabil și în relațiile dintre oameni. În viața aceasta, trebuie să ne temem de un singur lucru: să nu ajungem la imposibilitatea de a iubi.[/SIZE]
[SIZE=4][/SIZE]
|