Citat:
În prealabil postat de Scotland The Brave
Am citit recent o opinie a Parintelui Staniloaie care spunea asa:...
|
Din pacate nu va pot da un raspuns teologic la aceasta obiectie, din cauza timpului in mod special insa va dau totusi un raspuns dintr-o perspectiva destul de subiectiva si anume din contactele (nu chiar putine) cu cei care impartasesc perspectiva (neo)protestanta (generic vorbind) vizavi de mantuire.
In primul rand,
atitudinea fata de pacat este destul de laxa si chiar ciudata, in sensul ca am intalnit neoprotestanti care in ciuda Scripturii sustineau ca toate pacatele au aceeasi greutate: furi un creion sau omori un om, problematica este aceeasi si banuiesc ca si iertarea era vazuta ca fiind la fel de accesibila (la nivelul creionului).
Si aici ajungem la prima problema (chiar independent de atitudinea teologia eronata de mai sus) care arata ca exista o mare lacuna in practica protestanta, adica o diferenta substantiala intre teorie si practica.
Desi pocainta exista (in teorie) ea practic nu are nici o masura obiectiva si nici un martor obiectiv.
Ca si in interpretarea Scripturii, se porneste aprioric de la ideea ca (virgula) credinciosul este animat de cele mai bune si sincere intentii (indoielnic pentru firea cazuta) si
automat este ghidat de Sf. Duh astfel incat sa-si insuseasca cele mai bune practici in materie de credinta.
Indrumatorul spiritual este practic exclus (sau mai bine zis, lasat la atitudinea respectivului, daca apreciaza ca este cazul sa se adreseze unuia).
Se presupune automat ca daca respectivul a omorat un om, pocainta va fi pe masura si nu pe cea a masurii furtului unui creion (desi pacatul este acelasi, nu?).
Si ca tabloul
dezastrului spiritual sa fie complet, mai intervine un element teologic pe care se pune mai mult sau mai putin accent, depinde la caz la caz, acela al iertarii
neconditionate a pacatelor prin Jertfa lui Hristos.
Cu alte cuvinte, fara o masura obiectiva a pocaintei, daca ai omorat un om e suficient sa miorlai nitel in sinea ta ca eventual iti pare rau (mai ales ca stii ca te poate astepta Iadul pentru asta) si esti iertat! Pana la miorlaiala viitoare, pentru ca iertarea este fara limite!
Poate vreun pastor sa justifice cumva ca ar fi nevoie de ceva mai mult de atat? Dimpotriva, sunt multi (la adventisti am auzit mereu povestea asta) cum ca faptele bune sunt praf in ochi pentru Dumnezeu (metaforic vorbind, cred ca stii si pasajele din Scriptura la care se apeleaza pentru asta), pacatele au fost rascumparate pe GRATIS.
Mai spuneam uneori ca protestantii au condamnat pe catolici ca vindeau iertarea pacatelor (atributul lui Dumnezeu) pe bani, ei au ajuns sa o dea absolut pe gratis! (ma rog, sunt niste costuri financiare ascunse..)
In concluzie, pocainta este setata la limita inferioara care este lepadarea. Atat timp cat esti dispus sa-ti ceri
in sinea ta scuze de la Dumnezeu,
poti fi iertat de orice. Instant!
Nu esti nici macar
conditionat de repararea prostiilor care le-ai facut (cum a fost pocainta lui Zaheu).
Este un reper, dar nu o conditie!
Asa stand lucrurile (si as fi curios daca tu poti sa le explici/vezi altfel), e usor cred de inteles de ce atitudinea (neo)protestanta vizavi de pacat este definita ca fiind strict justificativa.
Si din acest punct putem ajunge si la chestiunea sfintirii, dar asta alta data, pentru inceput e suficient subiect de meditatie, cred eu.