[antiecumenism]

SUB REGIMUL VIOLENȚELOR

Moartea subită a lui Duca furnizase guvernului prilejul de a inunda iarăși țara cu vechile calomnii împotriva Mișcării Legionare, „mișcare teroristă” ce propagă „cultul violenței2 ; mișcare ce vrea să ajungă la putere printr-o lovitură de stat, spre a introduce apoi o ”sângeroasă dictatură”.

Îndeosebi în Franța, grație relațiilor pe care Titulescu le întreținea cu redacțiile marilor gazete pariziene, pierderea lui Duca a fost comentată în termenii cei mai ofensatori pentru Mișcare. Atentatul de la Sinaia, scria presa franceză, nu lasă să subziste nici o îndoială asupra caracterului terorist al acestei grupări, și e regretabil că guvernele anterioare îi toleraseră activitățile subversive.

În literatura legionară, nu se va găsi un singur rând care să poată fi interpretat în sensul unei adeziuni a Mișcării la doctrina violenței. Spre deosebire de comuniști și de fasciști, Corneliu Codreanu a repudiat categoric ideea cuceririi pe calea acțiunii directe.

Teoriile lui Sorel nu l-au tentat. Corneliu Codreanu n-a creat Mișcarea în scopul de a face din ea un instrument de revoltă împotriva ordinei constituite. În educația politică dată legionarilor, s-a insistat în mod deosebit asupra necesității de a se manifesta întotdeauna în cadrul legalității. Lupta Mișcării a fost loială față de forma constituită de stat. Propaganda legionară s-a desfășurat în acord cu legile țării : „Atâtea drepturi ne sunt acordate de Constituție ; vom căuta să ne afirmăm politic, în măsura în care ni se permite acest lucru”, învăța Corneliu Codreanu.

Fără îndoială, Mișcarea Legionară înălța steagul unei revoluții. Orice revoluție tinde la schimbarea ordinei existente. Dar revoluția legionară nu e cantonată în ordinea politică ; ea depășește politicul. Are caracterul unei transformări mai profunde, care acționează asupra fondului sufletesc al individului și al neamului. Mișcarea urmărește crearea noului tip de român, fidel valorilor morale și naționale permanente. Transformările politice și sociale vin în al doilea rând, ca un epifenomen al schimbărilor spirituale. Victoria Mișcării trebuie să survină ca o consecință a unui „proces” intim de convingere, realizabil în conștiința națională. Când acest proces va fi cucerit marea majoritate a neamului, biruința va veni singură ; pentru că majoritatea de adeziuni individuale, în favoarea Mișcării, garantează o majoritate legionară în Parlament și în orice consultare populară.

Bineînțeles, condiția prealabilă a ascensiunii normale a Mișcării spre putere era ca legile statului să fie respectate de către toate partidele. Mișcarea Legionară își luase angajamentul de a nu ieși din cadrul constituțional existent ; însă cerea ca toate partidele să facă dovada, cu scrupulozitate, a unei loialități egale în raporturile lor cu Mișcarea."

Acțiunile acestea n-au fost comise din inițiativă legionară, ca niște acte de terorism banal și gratuit. Nu legionarii începuseră să atace autoritățile deoarece doctrina lor îi împingea spre violență, ca singură cale de cucerire a puterii . . . E tocmai contrariul. Guvernul luase inițiativa ; autoritățile, primele, s-au năpustit asupra legionarilor ; ele au arestat, lovit, torturat și omorât. „Violențele” legionarilor n-au fost decât riposte față de teroarea și violențele adversarilor lor. În toate cazurile, legionarii au acționat în legitimă apărare. Provocările atingeau culmea brutalității sub guvernarea liberală, în toamna lui 1933, când ele au provocat reacția „Nicadorilor”.

În permanență guvernul a întreținut această confuzie, acționând la umbra cenzurii. Era strict împosibil să se publice ceva în legătură cu ilegalitățile comise de el. La ordinul guvernului, cetățeni au fost uciși, atunci când își exercitau legal drepturile lor politice. Simplul fapt de a fi lipit un afiș a costat viața lui Virgil Teodorescu.

Cum poate merita un guvern respectul, când ia însăși viața acelora pecare are misiunea să-i protejeze ? Guvernul își distrusese, prin propriile excese, fundamentul legal al autorității. Transformase raporturile de drept dintre guvern și cetățeni în raporturi de forță în nici un mod legionarii nu s-au ridicat împotriva ordinei legale, ei s-au opus dizolvării acesteia de către cei care, investiți temporar cu prerogativele puterii, le-au transformat în privilegii și au batjocorit toate instituțiile statului.
Poate fi dominată revolta atunci când se vede că oamenii onești și loiali nu-și mai găsesc în stat nici un punct de sprijin pentru salvgardarea drepturilor lor ? Sau, mai degrabă, exasperați de lovituri, nedreptăți și umilințe, oprimații sunt împinși de tirani la meritata replică ? Aceasta e ordinea și atmosfera în care au fost declanșate violențele atribuite legionarilor.

Loviturile date legionarilor nu erau îndreptate împotriva lor în calitate de oameni. Brutalitatea avea o semnificație mai profundă, politică și spirituală. Erau prigoniți pentru că aparțineau Mișcării Legionare. Nu era întâia dată în cazul Duca, nu va fi nici ultima oară când legionarii se găseau în fața alternativei de a abdica în fața unui stat terorist, sau a recurge la violență pentru a supraviețui. Dacă ar fi fost vorba de o grupare politică obișnuită, bazată pe interese personale, e în afară de orice îndoială că membrii ei ar fi cedat de la prima presiune guvernamentală și și-ar fi căutat satisfația în altă parte. Or, Mișcarea Legionară avea o altă structură, altă mentalitate. Era un insrument al destinului național. Dezertarea membrilor ei din fața nedreptății și abuzul de putere de o așa anvergură, ar fi compromis perspectivele de progresie ale Neamului românesc în istorie. Problema era extrem de complexă. Legionarii puteau să se expună mai puțin și să sufere mai puțin. Însă ei nu erau călăuziți de propriul interes. EI SE CONSIDERAU ÎNSĂRCINAȚI CU O MISIUNE ; își luaseră un sfânt angajament față de patrie.