In toamna anului trecut tocmai terminasem o lucrare mare, dificila, la care am avut multe emotii deoarece de la bun inceput a fost cu “cantec”. Erau multi impotriva, iar eu, ca de obicei, m-am pus de-a curmezisul in virtutea naivitatii mele de a avea proritate treaba buna, cinstea, corectitudinea.
In sfarsit se terminase si chiar foarte bine, eram multumita, chiar si cei care erau impotriva nu aveau nimic de zis.
Ma trezesc ca vine un coleg, unul din cei care scotocesc in si fac mizerii, cu contre la lucrarea respectiva. Binenteles ca nu am tacut ci am aparat munca, nu doar a mea ca nu eram eu cea mai importanta, ci a celor care efectiv au facut ce avea de facut si a altora. Dupa mai multe discutii, in urma carora rezulta ca nu avea dreptate, a venit la mine furios si mi-a zis: te aranjez eu pe tine, TU ti-ai gasit sa te pui cu mine? Aproape imi venea sa-i zic ca are dreptate in privinta asta, m-am gasit tocmai eu, o persoana neinsemnata, fara pile, fara sustinere, fara bani, fara nimic in spate decat munca mea, sa-i stau in cale. Nici cei care erau de parerea mea in privinta lucrarii, mai mari ca mine, nu indrazneau sa se puna cu asta si m-am gasit eu, nime-n drum sa-l infrunt! Ca mine mancase multi, ca sa nu zic ca daramase pe unii asezati pe scaune mult mai inalte decat mine, foarte sus.
Am realizat pe cine mi-am ridicat impotriva, si ma gandeam ca aici se termina serviciul meu, cu de astia nu-i bine sa te pui rau!
Am plecat spre casa, eram neagra de suparare, aveam lacrimi in ochi, nici nu vedeam pe unde calc, ma gandeam:”Doamne, Tata Ceresc ce ma fac eu? Eu nu am pile, nu am pe nimeni in spate sa ma sprijine, nu am banii lor, asta ma manca fripta, raman fara serviciu, unde sa caut eu ajutor? Unde gasesc eu ajutor?!”.
Nu am facut mai mult de 100 metri pe trotuar dupa ce am iesit pe poarta unitatii, mergand suparata, pana cand s-a intamplat ceva: margand cu capul in jos, vad cu coada ochiului ceva jos pe trotuar care mi-a atras privirea, langa o poarta. M-am dus sa vad ce e, dintr-un impuls ciudat (cand eu aveam altele pe cap, nu vedeam oamenii pe strada de suparare, era ciudat ca ma duceam spre ceva cazut pe jos!!) si vad o imagine pe ceva, cu ochii in ceata de lacrimi nici nu vedeam bine ce e, o coperta, ma aplec o iau, si ma uit in jur sa vad daca nu a cazut de la cineva. Deschid poarta langa care era cazuta, nu era nimeni dupa poarta, intreb o doamna care era langa poarta daca nu-i apartine, imi spune ca nu. In sfarsit ma uit mai atenta la obiectul respectiv si ce credeti ca vad? Era o carticita cu icoana Maicii Domnului cu Pruncul, cu patru acatiste, dintre care primul era ”Acatistul Maicii Domnului bucuria tuturor celor necajiti”!
Atunci m-am luminat: Dumnezeu imi trimisese ajutorul! Acolo era ajutorul meu! Eu care nu aveam pe nimeni aici pe pamant sa fie pila mea, sustinerea, etc....
Mi-a pierit toata supararea si am plecat unde aveam treaba.
Asa s-a si petrecut mai departe toata intamplarea: acel om nu a mai avut treaba cu mine, s-a ostoit, iar peste catava vreme a fost mutat in alta localitate.
Slava si multumire Tatalui Ceresc, Domnului Iisus si Maicutei Sfinte.