Am deschis topicul asta pentru ca am cunoscut pe cineva, la care am intuit de la inceput ce suferinta il apasa.Nu intamplator, ci tocmai pentru ca imi e familiara, mai mult sau mai putin, de la oameni din preajma mea.Ma impresioneaza pentru ca stiu cat e de greu, cata insingurare si stigma sociala aduce o astfel de situatie.As fi vrut sa ii spun ca, chiar daca am mai avea de trait doar o ora sau doar o zi, chiar si cu lipsurile noastre lumesti(care pana la urma ne caracterizeaza pe fiecare din noi), tot ne putem bucura de viata, si suferinta e mai usoara, atunci cand ai credinta si prieteni alaturi.Dar nu ma pricep prea bine la cuvinte, si vroiam sa aud si alte pareri, poate mai sunt persoane care au trecut prin situatii de genul asta.


Partea cu psihologul/psihiatrul banuiesc ca o stie, la fel ca si cea cu grupurile de suport.Pe mine, cand am incercat sa vorbesc cu el m-a ignorat total.Probabil opinia si suportul unui
barbat ar fi fost mai potrivite, dar nu am putut sa nu incerc sa ajut cumva.
Sper ca pana la urma sa depaseasca greutatile si sa gaseasca alinare.