[CristianR]

Da, o interpretare pozitivă este posibilă și cred că ține de paradoxurile creștinismului sau de marele paradox - Crucea („nebunie pentru cei ce pier, puterea lui Dumnezeu pentru cei ce se mântuiesc” – Sf. Ap. Pavel).

E același paradox și aceeași nedumerire pe care o stârnește faptul că trebuia să existe un Iuda, că trebuia să fie niște chinuitori pentru ca Hristos să treacă prin Cruce și să ne învieze.

Cu cel care primește cu smerenie suferința pe care viața i-o prilejuiește se întâmplă această mare minune, că sufletul i se înmoaie (ca fierul sub ciocan), lăsându-se modelat de Dumnezeu. Însă, pe de altă parte, Domnul nu ne învață să fim noi ciocane pentru alții, ci să le alinăm durerile; să fim, adică, nu iude sau chinuitori, ci simoni cirenei sau veronici.

Iar cât privește uitarea de sine, de ce te-a intrigat? N-ai întâlnit oameni, cel mai adesea mame, care să fie atât de acaparați de grija pentru cei din jur încât pentru sine să nu mai aibă timp? Care să trăiască mai mult prin ceilalți decât prin ei înșiși?