[tot-Laurentiu]

Religia hinduistă are o lungă tradiţie privind ideea maternităţii divine, ce se exprimă în diferite expresii, încă din cele mai vechi timpuri. Tema capătă în civilizaţia hindusă diverse figuri reprezentând pe Marea Mamă sau Zeiţa naturii, o mamă a tuturor fiinţelor create, uneori percepută ca Mama Pământului sau ca Marea Mamă. Titlurile respective sunt asociate în particular zeiţei Devi, Marea Zeiţă indiană, concepută ca principiu metafizic al Unicităţii, cunoscută sub diferite forme şi ale cărei puteri sunt indiscutabile. În mitologie, ea este sursa tuturor formelor de viaţă: a oamenilor, animalelor, plantelor şi are putere se ale susţine pe toate şi de a le garanta continuitatea. Feministele sunt de părere că Dumnezeu este diferit de posibilităţile noastre de înţelegere fiind masculin şi feminin, în acelaşi timp. Majoritatea acestora încearcă să găsească un alt limbaj despre Dumnezeu-Tatăl, care pentru a corespunde noii teologii feminizează imaginea Sa, utilizând denumirea de Dumnezeu-mamă, apreciindu-se că numai aşa se poate pune în evidenţă aspectul său maternal.

Hristologia în teologia feministă

Sistemul elaborat de teologia feministă nu s-a limitat doar la persoana lui Dumnezeu-Tatăl, ci îl extind şi în problema hristologică, prin discuţii despre masculinitatea lui Hristos. Unele feministe preferă pe Hristosul Evangheliilor, unicul Mântuitor al omenirii, Care restabileşte dreptatea şi pentru femei, iar altele Îl preferă pe Hristosul Evului Mediu, aşa cum este prezentat de misticul Julian Norwich. Acesta, referindu-se la Taina Sfintei Euharistii, spune: Hristos ne hrăneşte din trupul Său ca o mamă şi ca un tată, în acelaşi timp (824), iar altele Îl preferă pe Hristosul feminin, pe Care Îl găsim în secta Shakers, sectă întemeiată de Ann Lee, în Manchester (Anglia), la 1747 şi transferată de fondatoare în acelaşi an pe pământ american. Sakerii proclamau pe Dumnezeu-Tată şi Mamă susţinând că, numai recunoscând aspectul maternal şi paternal al lui Dumnezeu, se poate obţine Împărăţia cerească: Mama Ann este Hristos întrupat, fiindcă numai un Hristos femeie ar putea să aducă mântuirea femeilor(825).

Feministele creştine propun o reprezentare nonandrocentrică a lui Iisus înviat atribuindu-I calităţile feminine ale Înţelepciunii sau Sofiei biblice, precum şi trăsăturile mascline ale lui Iisus istoric sau ale Logosului. Se propune o Hristologie Sofiologică, Iisus-Copilul Sophiei(826), care neutralizează într-o oarecare măsură masculinitatea lui Hristos. Refuzul de recunoaştere a masculinităţii lui Hristos, prin numirea Christa, nu face decât să creeze o stare de confuzie generală la nivel trinitar, în planul mântuirii, de opoziţie între om şi Dumnezeu.

Prin urmare dacă lui Hristos nu Îi mai este recunoscută însuşirea de Fiu, atunci dispare însuşirea personală internă şi anume aceea de a fi născut din Tatăl, numită proprietate, cât şi lucrarea Sa externă de Mântuitor. În consecinţă, hristos nu mai este Fiul lui Dumnezeu, mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, învăţătorul desăvârşit (Luca 4, 18), răscumpărătorul (Gal.3, 13) şi mijlocitorul Noului Legământ. Dacă Hristos nu mai este Mântuitorul, ce sens poate avea Sfânta Cruce, crucificarea Sa, sursă a teologie creştine? Negearea Sfintei Cruci, altarul de jertfă a Mântuitorului pentru răscumpărarea neamului omenesc şi semnul Fiului Omului la cea de a Doua Venire (Matei24, 30), este preluată de feministe obsesiv din obiecţia protestantă şi sectară. Crucea este considerată un simbol al morţii, al tristeţii şi al patriarhatului oprimant, de aceea ea este îndepărtată.

Duhul Sfânt în contextul teologiei feministe

Căutarea unui limbaj feminin de către reprezentantele teologiei feministe nu se opreşte numai la cele două persoane ale Sfintei Treimi, ci se prelungeşte şi la Duhul Sfânt. Cu toate că şi teologii romano-catolici au respins ideea unui Dumnezeu feminin, un autor catolic, Leonard Swidler, a încercat să reînvie ideea de Sophia, legându-o de Duhul Sfânt(827).

Unele feministe, dorind să rămână fidele tradiţiei creştine, folosesc pentru Duhul Sfânt (828) termeni nonpersonalişti înprumutaţi din limbajul mistic, precum: sursă a tot binele, suflu viu, apa vieţii, lumină. Încercările de a strămuta dogmele teologiei creştine nu sunt apariţii ale gândirii moderne care vine în consonanţă cu schimbarea vremurilor, ele dăinuie de aproape 1800 de ani, aşa cum ne arată scrierile gnostice, iar aici trebuie aduse următoarele argumente:

Mişcarea eretică gnostică dorea să fie o sinteză a tuturor curentelor religioase din perioada antică, încercând să propună o altă cale de cunoaştere şi de unire a omului cu Dumnezeu, decât cea pe care o propunea învăţătura creştină.

În secta sincretistă gnostică a elchesaiţilor, eretici menţionaţi în prima parte a lucrării, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era considerat un eon, un Înger superior de dimensiuni uriaşe, care era însoţit de o fiinţă feminină, de aceleaşi dimensiuni cu El(829). În limbile semitice cuvântul Rűah, duh, spirit, este feminin.

De aici tendinţa pe care o au toţi semiţii, iudei sau sirieni, de a identifica pe duhul Sfânt ca fiind o fiinţă de gen feminin. În vechile scrieri iudeo-creştine, cea de a treia persoană a Treimii nu se numeşte Duhul Sfânt, ci Înţelepciunea, nume care sugerează o entitate feminină, astfel numele Ennoia asocita cu Înţelrpciunea a fost preferat celui de Pnevma (Pneuma)de anumite grupuri de creştini care voiau să se separe de Biserică. Feminizarea Sfintei Treimi este specific gnostică, însă în niciun tratat serios de teologie trinitară a primelor secole nu se vorbeşte de Duhul Sfânt, persoană a Sfintei Treimi, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, ca fiind de natură feminină.

Sofia sistemelor gnostice şi feminizarea Duhului Sfânt

În Vechiul Testament, Sophia ca înţelepciune divină o găsim în Înţelepciunea lui Solomon. Este posibil ca unele dintre teoriile gnostice să fi avut ca punct de pornire imaginea Sophiei contrată în Vechiul Testament, însă această afirmaţie nu se poate proba cu multe argumente, de aceea s-a avansat de către uniii savanţi ipoteza unei origini iudaice a gnosticismului. Sophia este personificarea prin excelenţă a Înţelepciunii divine, fiind acel Spirit Sfânt care pătrunde şi înveşmântează totul. Este oglinda fidelă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu: ...fiindcă Înţelepciunea, lucrătoare tuturor, mi-a dat învăţătură. Într-adevăr, în ea se află un duh de înţelegere, sfânt, fără pereche, preaînţelept, fără de patimă, iubitor de bine, ascuţit, neoprit, binefăcător... (Înţelepciunea lui Solomon 7, 21-22).

Simon Magul este primul gnostic care promovează o viziune sofiologică, Sfântul Duh fiind considerat prima idee a lui Dumnezeu sau mama tuturor. Este la originea lumii, pentru că a creat îngerii care, la rândul lor, crează Universul, dar cade pradă acestor îngeri, care o ţin închisă şi nu-i mai permit să se întoarcă la cer. Datorită acestui fapt, ea este constrânsă sp treacă prin mai multe trupuri şi, după acest şir de reîncarnări, o găsim ca prostituată într-un bordel din Tyr, Fenicia, unde Simon, marea putere a lui Dumnezeu, o găseşte şi o salvează(830).

Pentru Simon Magul, Tatăl este simultan bărbat şi femeie şi concentrează în sine gândirea, forţă feminină, cu care formează una şi aceeaşi fiinţă, adică Spiritul în Gândire. Amalganul sincretist simonian va încerca o combinaţie a tuturor zeităţilor, iar modelul simonian va sta la baza teologiei erotice gnostice şi a feminismului liberal contemporan.

Valentin, considerat unul dintre cei mai importanţi gnostici, a introdus în cosmogonie noţiunile de pleroma, eoni şi Sophia.
Marcus introduce în sistemul său gnostic principiul feminin Sophia, pe care-l consideră ca fiind al doisprezecelea eon (831). Se afirmă că Marcus avea un mare dar în rugăciunea de iniţiere a femeilor. Un loc important îl ocupă principiul feminin în doctrina barbelognosticilor, în versiunea lui Irineu. Aici, Barbela este prima emanaţie a gândirii Tatălui, forţa, imaginea şi lumina sa (832).

Sistemele gnostice au preluat şi selectat pe diferite filiere elemente doctrinare şi mitologice ale religiei mazdee, greco-romane, indiene, iraniene şi iudaice. Revolta contra lui Dumnezeu, dizolvarea în bloc a religiei biblice, ca şi fantasmagoriile la adresa Fiului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, dezvoltate de teologia feministă contemporană, sunt o revenire în forţă a gnosticismului eretic antic ce îşi are rădăcina în cultul zeiţelor din Antichitatea păgână.