[tot-Laurentiu]

Antropologia gnostică, antropologia creştină şi hirotonia femeilor

Hirotonia femeilor este o problemă de ţine de antropologia creştină. În sectele gnostice ezoterice, adesea întâlnim cele două poluri, masculin şi feminin, bine şi rău. Această componentă dualistă specifică gnosticismului ezoteric aşează în fruntea ierarhiilor două entităţi spirituale, doi eoni, două emanaţii divine: una masculină ce este identificată cu Logosul, Fiul, şi una feminină, Sophia sau Înţelepciunea (844). Cele două principii au personalitate şi împreună cu Divinitatea supremă formează o Triadă divină, din care printr-o dublă filiaţie, masculină şi feminină, provin toate formele de existenţă din Univers.

Fiindcă gnosticismul nu are un caracter unitar, el fiind împărţit în diverse aspecte doctrinare, nu totdeauna cele două principii, masculin-feminin, pornesc direct din Divinitate, ci Divinitatea poate să emane iniţial un principiu asexual, androgin (845).

Şi în Kabala întâlnim acest gen de emanaţie androgină numită Coroana sau Kether, din care provin atât principiul masculin, cât şi cel feminin. Aceste scurte referiri la gnosticism şi kabalism, unde Dumnezeu este androgin, au fost preluate şi dezvoltate în cercurile feministe şi sunt luate ca puncte de plecare pentru eliberarea femeii, pentru egalitatea ei cu bărbatul şi propulsate ca formule dogmatice de ierarhia sacerdotală feminină. Mişcarea feministă consideră că un Dumnezeu masculin, o istorie creştină dominată de patriarhat, întotdeauna vor fi un obstacol pentru emanciparea şi eliberarea femeii din chingile unui trecut retrograd.

Din punct de vedere al antropologiei, teologia creştină a recunoscut specificitatea sexului feminin şi a celui masculin, dar şi distincţia care există sub aspect fiziologic, anatomic, hormonal, psihologic, între cele două sexe, combătând inegalitatea şi discriminarea între femeie şi bărbat.

Trecând în plan ecleziologic, femeia are potrivit specificităţii ei naturale şi în virtutea Tainei Sfântului Botez acces la preoţia universală (1 Petru 2, 4-5), în schimb teologia nu a făcut din femeie o categorie specială în Biserică. Ce semnificaţie teologică se desprinde din distincţia care există în umanitate între masculin şi feminin? Femeia are rangul şi rolul ei în viaţa Bisericii, iar dacă este exclusă de la preoţie, apărătorii antropologiei creştine invocă drept argument şi locul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică. Maica Domnului este „... mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât Serafimii...”, însumând toate darurile ce puteau fi date unei fiinţe omeneşti, fiind deasupra aspostolilor, sfinţilor şi episcopilor, dar cu toate aceste merite, nu i s-a încredinţat această slujire (846).

Unii teologi aduc ca argument şi simbolismul ecleziologic al femeii: bărbatul reprezintă pe Hristos, capul Bisericii, iar femeia, chipul Bisericii, Mireasa lui Hristos. Simfonia din Biserică prin locul pe care îl ocupă bărbatul şi femeia ar deveni cacofonie, dacă s-ar produce o inversare a rolurilor. Episcopul sau preotul reprezintă totdeauna „chipul” lui Hristos şi numai asa, el are o slujire care fundamentează Biserica. Armonia bărbat-Hristos-capul Bisericii, iar femeia-Biserică-Trupul lui Hristos s-ar deteriora în cazul în care femeia ar lua locul episcopului sau al preotului. Femeia este egală în virtutea cuvintelor pauline (Gal. 3, 28), în care nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, totuşi este diferită de bărbat şi este chemată la o formă specifică de slujire. În Biserica creştină şi în societate, încă de la început, a existat armonie şi nu anarhie, după modelul lui Hristos, Care este capul Bisericii. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul său, al cărui mântuitor şi este.” (Efeseni 5, 23) Semnificaţia corectă a cuvântului cap, în greceşte „Kefali”, nu semnifică puterea şi dominaţia, în sensul subordonării unui de către altul, ci după modelul Sfintei Treimi şi al relaţiilor interpersonale înseamnă perihoreză şi comuniune. Sfinţii Părinţi au sesizat de la început neorânduielile de natură doctrinară ce le provocau ereziile prin confundarea şi subordonarea Persoanelor Treimice, deoarece aceste confuzii se prelungeau şi în plan antropologic prin disoluţia sexelor, care conduceau la opinia favorabilă a accesului femeilor la preoţia sacerdotală. Sfinţii Părinţi au vorbit despre împreuna existenţă a persoanelor dumnezeieşti, numită şi perihoreză, dar şi de distincţiile specifice, căutând prin teologia creată să încreştineze litera filosofiei greceşti.

Distincţiile între persoane nu sunt simple jocuri de cuvinte, ci reprezintă o realitatea atât la nivelul regnului animal, cât şi al celui vegetal, iar diferenţierea sexuală are o bază biochimică foarte bine determinată, aşa cum ne arată cercetările în domeniu, care atestă că cromozomii sexuali sunt prezenzaţi pe grupajele XY pentru mascul şi XX pentru femelă, veritabili fondatori ai antropologiei teologice, Părinţii capadocieni Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa şi Grigore de Nazianz au văzut în unitatea ontologică a umanintăţii distincţia între persoana bărbatului şi femeii, potrivit ordinii creaţiei. Între bărbat şi femeie nu sunt numai diferenţe de tip psihologic şi biologic, ci şi de ordin spiritual, care îşi au fundamentul în actul creaţiei şi se manifestă în particular în fiecare persoană. Prin confuziile teologice şi antropologice create de Mişcarea feministă, se încearcă uniformizări de tip androgin, iar prin afirmarea unei egale demnităţi a sexelor, în contextul teologiei moderne, se conturează o fiinţă umană abstractă, asexuată, ce poate fi definit un neomaniheism.

Raportul ierarhiei sacerdotale cu Hristos

O altă problemă teologică fundamentală care se ridică este aceea a relaţiei episcopului şi preotului cu Hristos. Această chestiune atrage după sine întrebarea: în ce sens preotul Îl reprezintă pe Hristos? Ştiind că Hristos este bărbat, o femeie poate să fie învestită cu puterea de a acţiona liturgic ca icoană sacerdotală a lui Hristos ? În acest plan apare o nouă temă hristologică fundamentală, şi anume aceea a semnificaţiei pe care o are masculinitatea lui Hristos. Argumentul iconic nu este deloc de neglijat, ţinând cont că Hristos este bărbat, şi nu femeie, iar episcopul (ca şi preotul) este icoană a lui Hristos şi trebuie să fie bărbat. Când săvârşeşte Sfintele Taine şi toate actele liturgice, preotul are ca dar harul şi puterea lui Iisus care lucrează prin el, har şi putere care nu mai sunt ale lui, ci ale Bisericii.

În timpul mijlocirii harului Duhului Sfânt, preotul trebuie să înţeleagă că în puţinătatea sa omenească lucrează deplin Hristos. Aşa cum ne prezină Sfânta Scriptură persoana divino-umană a Mântuitorului, se afirmă cu claritate că Hristos este bărbat, iar preotul trebuie să fie bărbat. Curentul modernist favorabil hirotoniei femeilor se sprijină pe argumente şi speculaţii de ordin social, etic, sociologic şi egalitarist, încercând o depăşire a discriminării între sexe, dar cu riscul de a aduce religia creştină la acelaşi numitor cu spiritualităţi ce promovează ierharhic orice persoană, indiferent de sex. Cea mai gravă eroare dogmatică a Reformei a fost şi este confundarea preoţiei generale, universale, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Petru (1 Petru 2, 9), cu preoţia sljitoare, sacramentală.

La preoţia universală au acces toţi creştinii, ei putând să aducă slujire lui Dumnezeu, aşa cum în Vechiul Testament întreg poporul forma o „preoţie împărătească”, având chemarea de a sluji lui Dumnezeu (Isaia 61, 6). Toţi sunt preoţi şi jertfe în Biserică, toţi sunt învăţători şi călăuzitori spre mântuirea lor şi a altor credincioşi apropiaţi, toţi aduc ofrande publice şi rugăciuni lui Dumnezeu, în virtutea prezenţei harului dat la Taina Sfântului Botez. În afară de rugăciunile individuale, ce nu sunt suficiente pentru mântuire, unele din rugăciuni şi jertfele sunt încredinţate (preotului), slujitorului care aduce pe Hristos ca jertfă (847). În Vechiul Testament, preoţi, în sens propriu, erau numai bărbaţii din seminţia lui Aron. La fel stau lucrurile şi în Noul Testament: preoţii aleşi pentru Taina Preoţiei au fost numai bărbaţii, prin care au dobândit un har special pentru această slujire (I Petru 5, 1-2; I Timotei 4, 14, II Timotei 1, 6). Urmând învăţătura de neclintit a Bisericii, conformă cu practica pilduitoare a Mântuitorului şi a Sfintei Tradiţii, Biserica Ortodoxă şi cea Catolică au conservat preoţia sacramentală, admiţând la această taină numai persoane de sex masculin. În Bisericile protestante, dispariţia preoţiei sacramentale şi a succesiunii apostolice a dus la imposibilitatea transmiterii harului şi la pierderea capacităţii de a săvârşi Sfintele Taine, cu excepţia Botezului. Preoţia sacerdotală îşi are originea direct în porunca Mântuitorului Hristos (Ioan 20, 21-22), de aceea ea nu poate aparţine comunităţii, ci succesiunii apostolice ce s-a menţinut prin ierarhie.

De ce o femeie nu poate fi preot? Pentru că Hristos şi Apostolii au fost bărbaţi, iar umanitatea şi masculinitatea lui Hristos au un rol determinant. Iisus nu a fost uman şi masculin în sens abstract sau general şi nu putea să fie bărbat şi femeie, în acelaşi timp: ceea ce este sigur este faptul că a fost de sex masculin.

Relaţia particulară între preotul hirotonit şi Hristos este una profundă, de mister, aşa cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Nu o fiinţă umană face ca pâinea şi vinul să devină Trupul şi Sângele lui Hristos; este însăşi acţiunea lui Hristos răstignit pentru mântuirea noastră”. Preotul este înaintea noastră, făcând ceea ce Hristos a făcut şi zicând cuvintele pe care Hristos le-a zis, dar puterea şi harul sunt ale lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt cei care împlinesc toate, iar preotul pregăteşte limba sa şi işi oferă mâinile (848).