[anna21]

Dau un fragment din Pastorala la Nasterea Domnului a Mitropolitului Bartolomeu Anania.
Mi-a placut mult textul, sper sa nu ma "taxati" pt copy-paste :)


Cei vechi ai noştri aveau o mai dreaptă înţelegere a Crăciunului decât o avem noi, mulţi din cei de azi. Copleşiţi de atâta simţ al istoriei, suntem tot mai aplecaţi să observăm pe un Iisus al ei, care s’a născut cândva cu aproape două mii de ani în urmă, o dată pentru totdeauna, a cărui întrupare o celebrăm printr’o amintire liturgică şi, eventual, printr’un ospăţ la care El nu a fost poftit. Imnografii Bizanţului ştiau mai mult decât pricepem noi din cântările lor, şi anume că Naşterea Domnului, anuală, e mai mult decât o comemorare, maimult decât un praznic, mai mult decât o noapte festivă; ea e nu numai amintirea evenimentului, ci evenimentul însuşi, tot atât de real ca şi acela din Betleem, petrecut acum la măsura transfigurărilor inaugurate de Înviere. Misterul euharistic presupune mai întâi prezenţa pâinii ce se va preface în Trup; nu în zadar proscomidiarul are chipul Peşterii şi nu fără un înţeles al întrupării este purtată pâinea, încă nesfinţită, în procesiune solemnă, ca un Trup în devenire.

Când Roman Melodulcânta: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, el credea în acel astăzi ca într‑un moment în care întruparea se repetă aidoma, pentru noi, la modul tainic dar nu mai puţin real. Imnografia Naşterii Domnului abundă în asemenea limpezimi.
Când însă vorbeam de cei vechi ai noştri, mă gândeam la vechile noastre colinde de Crăciun, una din moştenirile cele mai preţioase pentru înţelegerea noastră ca oameni ai locului şi neam de durată. Colindele de Crăciun, opere colective ale creatorilor anonimi, evocă sentimentul Naşterii Domnului în versuri de mare adâncime şi frumuseţe, al căror lirism e alimentat de certitudinea credinţei şi de participarea afectivă directă
La vremea când se năşteau colindele, Roman Melodul încă nu cânta la noi în grai românesc, şi totuşi ele îi seamănă printr’o ortodoxie care nu era a teologiei şi nici măcar a ştiinţei de carte. După ele, istorică e nu numai întruparea care s’a petrecut cândva, ci şi aceea care se petrece acum, sub ochii noştri, înnoită perpetuu de un prezent continuu. Iată numai câteva exemple:
Astăzi s‑a născut Hristos, / Mesia chip luminos...;
Nouă azi ne‑a răsărit / Mesia cel mult dorit...;
Preacurata / Naşte astăzi pe Hristos.
S‑ar putea însă ca unii grămătici ai limbii să bănuie că în aceste expresii nu e vorba de nimic altceva decât de ceea ce se cheamă, în stilistică, prezentul istoric. Ca şi cum s‑ar fi temut de o asemenea împotrivire, cei vechi ai noştri, anonimii făcători de colinde, ne‑au lăsat această bijuterie lirică, de a cărei frumuseţe eu, unul, nu mă pot sătura în veac:
Mare‑i seara de‑astă seară,
Dar nu‑i seara de‑astă seară,
Ci e seara lui Crăciun,
Lui Crăciun celui bătrân
Când s’a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe‑acest pământ.
Las la o parte extraordinara măiestrie a versurilor, pe care orice mare poet ar putea fi gelos, şi mă mărginesc la a pofti pe oricine să găsească ceva asemănător în tot folclorul popoarelor lumii. Colindul începe printr’o afirmare a momentului de acum, urmat îndată de o negare a lui prin invocarea momentului de atunci, dar negarea e doar aparentă, căci ea nu numai că nu anulează realitatea imediată ci, dimpotrivă, o potenţează prin reiterarea evenimentului originar. Seara aceasta de Crăciun e mare, într’adevăr, dar ea ar risca să rămână o simplă sărbătoare dacă într’însa nu s’ar întrupa acelaşi Fiu care s’a născut în Betleem. Poemul are atâta adâncime şi pe marginea lui s’ar putea scrie atât de mult, încât aş îndrăzni să cred că, chiar dacă autorul lui ar fi cunoscut imnele inspiratului Roman Melodul, le‑a întrecut. Anonimul vizionar preia dimensiunea unei sărbători anuale şi, prin numai câteva versuri, o proiectează, uriaş, în ciclul cosmic, conferindu‑i atât atributul prezentului continuu cât şi pe acela al sfinţeniei.

În urmă cu mai mulţi ani, pe când mă aflam în Detroit, în timpul unei convalescenţe, reciteam cartea lui Mircea Eliade Mitul eternei reîntoarceri (Le mythe de l’Eternel retour). Fascinat, o dată mai mult, de erudiţia savantului care mă copleşea cu citate din folclorul universal, din Tibet până’n Peru şi din Scandinavia până’n inima Africii, dar dezamăgit, în acelaşi timp, de absenţa unei cât de mici incursiuni prin cultura noastră populară, i‑am scris imediat autorului (pe care‑l cunoscusem cu un an în urmă, la Paris), semnalându‑i – pentru o eventuală ediţie revăzută – începutul acestei superbe colinde româneşti care, după părerea mea, ilustrează perfect tema cărţii - convertirea timpului istoric în timp mitic, prin care omul devine contemporan cu fenomenul original.

Imnografia Naşterii Domnului pune în lumină şi faptul că întruparea a unit cerul cu pământul şi că, prin aceasta, cel din urmă a căpătat o anume transfigurare. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peşteră în care El să se întrupeze. Adăpostindu‑l pe Fiul ceresc, peştera devine ea însăşi cer, aşa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi. Este o intimitate stihială pe care numai misterul întrupării a putut‑o realiza.
Colindele noastre merg mai departe şi localizează evenimentul în spaţiul românesc. Ultimul vers al colindului citat mai sus afirmă că Fiul s‑a născut „pe‑acest pământ”. Evident, nu e vorba de pământul ca planetă, de vreme ce în univers nu mai există o alta cu acelaşi nume, ci de acest pământ, al nostru, al poporului care‑şi asumă rolul de gazdă a lui Dumnezeu. Un alt colind se rosteşte gingaş:
La Vitleem colo jos
Cerul arde luminos ...

Betleemul nu mai este undeva în Palestina, ci în chiar inima ţării româneşti, e pe undeva pe‑aci, „colo jos”, mai devale, la îndemâna ochiului fizic, ce poate fi arătat cu mâna prin fereastră. El e transfigurat de un cer care îl inundă cu lumină, căci tocmai aici, în bătaia vederii noastre:
Preacurata
Naşte astăzi pe Hristos.
Maica este nefericită, plânge, căci e săracă şi nu are cu ce să‑l înfaşe pe Fiul de Împărat. Dar femeile din preajmă se implică în lacrimile ei şi sunt gata pentru un act de participare:
Nu mai plânge, Maica mea,
Scutecèle noi ţi‑om da,
Pruncul Sfânt de‑ai înfăşa.
Scena acestui Betleem românesc e populată, aşadar, nu numai cu îngeri, cu păstori şi magi, ci şi cu localnicele care aleargă să‑şi asume acest moment de superbă maternitate. Pământul devine cer, dar transfigurarea îi cuprinde şi pe locuitorii lui, părtaşi la misterul Naşterii.
Aşa stând lucrurile, cum să nu iubeşti un neam care şi‑a înnobilat sentimentul duratei prin credinţă în perpetuitatea Întrupării? Şi cum să nu iubeşti un pământ în ale cărui scutece şi‑a încălzit Dumnezeu sfintele Lui picioruşe?
În sfârşit, e cazul să ne oprim şi asupra uneia din cele mai gingaşe poezii izvorâte din lirica poetului nostru Mihai Eminescu, Colinde, colinde!, pe care, pentru marea ei frumuseţe şi prospeţime, o vom cita întreagă:
Colinde, colinde!
E vremea colindelor,
Căci ghiaţa se’ntinde
Asemeni oglindelor
Şi tremură brazii
Mişcând rămurelele.
Căci noaptea de azi‑i
Când scânteie stelele.
Se bucur’ copiii.
Copiii şi fetele
De dragul Mariei
Îşi piaptănă pletele,
De dragul Mariei
Şi‑al Mântuitorului
Luceşte pe ceruri
O stea călătorului.
Orice comentariu ar arunca peste ea o umbră nemeritată.