Subiect: Predica de azi
View Single Post
  #343  
Vechi 04.08.2018, 22:20:30
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.689
Implicit

CUVANT LA EVANGHELIA DUMINICII !

Evanghelia de astăzi ne înfățișează pe un tată care avea un fiu bolnav, chinuit cumplit de un duh necurat. Aducându-l mai târziu la Apostoli, aceștia n-au putut să-i facă nimic băiatului. Adresându-se către Învățătorul dumnezeiesc să-l vindece, Iisus a certat demonul să iasă din acel bolnav și copilul s-a tămăduit chiar în ceasul acela.

La întrebarea directă a Apostolilor de ce ei n-au putut izgoni demonul, Mântuitorul le reproșează lipsa de credință. Deși le dăduse putere asupra duhurilor necurate (Lc. 9, 1), se pare că erau stăpâniți de îndoială. De aceea, le spune: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta: Mută-te de aici acolo! și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Mt. 17, 20).

Iubiți credincioși,

Fiindcă Îl auzim pe Hristos Domnul făcând elogiul credinței și arătând puterea ei, socotim că este de cea mai mare trebuință să vorbim astăzi de virtutea credinței creștine și importanța ei în viața omenească.

A crede, din punct de vedere creștin, înseamnă a te rezema pe cuvântul lui Dumnezeu și a trăi din adevărul Lui. Sau, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Credința este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11, 1).

Credința este un har dumnezeiesc prin care noi, ajutați și călăuziți de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ni le-a descoperit Dumnezeu și ne orientăm viața potrivit acestor lumini mai presus de lume.

Sfânta Scriptură ne prezintă nenumărate cazuri de astfel de încredințări în spusele Stăpânului ceresc. Patriarhul Avraam, la porunca lui Dumnezeu de a ieși din Mesopotamia, n-a șovăit o clipă, ci, lăsând toate, s-a dus în Canaan. Când i s-a cerut să-l jertfească pe unicul său fiu, era gata să-l junghie, căci „se gândea că Dumnezeu poate să-l învieze și din morți” (Evr. 11, 19). Tocmai pentru această credință, el a fost binecuvântat să fie părintele tuturor celor ce aveau să se mântuiască.

Tot astfel, Moise prin credință a ieșit cu poporul biblic din Egipt, fără a se teme de oștirile lui Faraon. În perioada petrecerii în pustiu, el a biruit „în nădejde, ca și cum ar fi văzut pe Cel nevăzut” (Evr. 11, 27). La aceste mărturii despre puterea credinței, amintite de Sfântul Apostol Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga altele mult mai mari, luate din istoria creștinismului.

Când arhanghelul Gavriil a spus Fecioarei Maria că va naște pe Mesia, ea a crezut cele spuse ei de la Domnul și a zis: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38). În același chip, pescarii Galileei au urmat cu credință pe Iisus, devenind Apostoli și mărturisind până la sânge credința lor.

Așa au crezut și Mucenicii care au suferit prigoană și moarte pentru Evanghelie și apoi atâția creștini din toate timpurile și părțile lumii care, lăsându-se călăuziți de farul luminos al credinței, au ascultat cuvântul lui Dumnezeu și s-au jertfit pentru cauza Bisericii creștine.

Din aceste exemple, se vede clar că adevărata credință înseamnă convingere, nădejde, smerenie, ascultare, angajare totală a omului, acceptarea adevărului mântuitor și mărturisirea lui cu gura, dar și cu viața de fiecare zi.

Pentru creștin, credința este o legătură personală, vie și fierbinte cu Mântuitorul, o predare plină de încredere, întocmai cum se lasă un copil în grija iubitoare a tatălui său.

Domnul a spus că omul prin credință ar putea să mute munții. Aceasta pare o exagerare, dar din punct de vedere duhovnicesc este întocmai. Mulți dintre noi au în suflet munți de îngrijorare, munți de teamă și munți de suferință. Acei munți pot să ne copleșească și să ne paralizeze când ne lipsește credința.

Însă, acolo unde există încredere în Duhul lui Dumnezeu, prezent pretutindeni, noi putem spulbera munții răutăților și putem simți că Dumnezeu ne iubește și este alături de noi. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”, întreabă psalmistul David. Și tot el răspunde: „Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni!” (Ps. 76, 13).

Credința dă o culoare minunată vieții noastre, pentru că cel ce crede va avea pace, bucurie și acea putere care biruiește lumea (Efes. 6, 16; I In. 5, 4-5).

Sunt unii care privesc la creștinătate ca la o religie imposibilă. Ei cred că Hristos stă pe vârful muntelui Everest, chemându-ne să luptăm cu stâncile ca să ajungem la El. Acești oameni trebuie să-și schimbe complet imaginea falsă despre Hristos. El nu stă pe culme, așteptându-ne să urcăm la El, ci coboară să-l întâlnească pe fiecare pe munte, să caute oaia pierdută. Ne întinde mâna ca lui Petru, ne ajută să ajungem la culme.

Fără El, noi nu am putea-o atinge niciodată, pentru că a zis: „Fără Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5). Cine are credință, rămâne în Hristos precum mlădița în viță. Prin credință, ne apropiem de Dumnezeu, primim harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor, mântuirea și viața veșnică (Mc. 16, 16).

Așa atingem piscul însorit al desăvârșirii, unde am urcat împreună cu Hristos, „începătorul și plinitorul credinței” (Evr. 12, 2).

O femeie, cunoscută pentru încrederea sa profundă și pentru calmul sufletului, a fost întrebată de cineva care dorea să-i afle secretul: „Ești tu o femeie cu credință mare?”. Ea a răspuns: „Nu. Eu sunt o femeie cu o credință mică într-un Dumnezeu mare”.

Aceasta este adevărata credință care mută munții, căci „celui ce crede, toate îi sunt cu putință” (Mc. 9, 23). Când un creștin crede cu tărie și își ancorează speranța sa în puterea și bunătatea de sus, nu este problemă pe care el să n-o poată rezolva, nici povară pe care să n-o poată purta.

Credința eliberează sufletul de teama păcatului și a morții, ajutându-l să intre în stăpânirea harului divin (Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Din credință începe și se sfârșește mântuirea, căci „fără de credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu” (Evr. 11, 6).

Credința menține în noi certitudinea fericirii veșnice, pe care o vom primi după trecerea din această lume. Prin credință, înaintăm cu speranță spre ținta finală.

Pe bună dreptate spune poetul George Coșbuc: „Credința-n zilele de-apoi/E singura tărie-n noi,/Că multe-s tari, cum credem noi,/Și mâine nu-s!”.

Iubiții mei,

Bietul om al vremii noastre! Sufletul său cel veșnic este copleșit de păcat, flămând de fericire, însetat după dreptate, adevăr și lumină. Numai întâlnindu-L pe Hristos prin credință și trăind întru El prin fapte de iubire, vom fi mulțumiți și împliniți, cum glăsuiește Fericitul Augustin: „Ne-ai creat după Tine, Doamne și neliniștită este inima noastră până nu se va odihni întru Tine!”.

În acest veac în care trăim, am învățat să explorăm puterea vântului, a mării, a soarelui și a atomului. Dar foarte puțini dintre noi am învățat cum să dezvoltăm deplin puterea credinței.

Noi trebuie să descoperim tăria ei formidabilă, spre a depăși deșertăciunea ideologică și tumultul lumii, ca astfel să ne bucurăm de darul cerului aducător de fericire.

Credința ajută pretutindeni unde genunchii se pleacă și gura se roagă Bunului Dumnezeu, precum a fost ajutat Iisus în timpul agoniei Sale din Ghetsimani (Mt. 26, 39). Credința este necesară ca aerul și ca hrana, pentru că dă scop vieții, biruință idealurilor și împlinire rugăciunilor noastre (Mt. 21, 22).

Datoria noastră este să fim tari în credință, să o mărturisim ca Sfinții și să o dovedim prin fapte bune (Ic. 2, 26). Așa vom primi, ca răsplată pentru credința noastră, cununa vieții nemuritoare de la Hristos, Care zice: „Cine crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi” (In. 11, 25). Amin.
Arhiepiscop Irineu Pop de Alba Iulia
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote