Valabil ar fi si inversul...
Credinta nu e numai asceza, ci si poezie, dar mai ales iubire.
Cumva asceza asta mie mi se pare ca se orienteaza spre individ si iubirea de sine si mandrie. Si se uita de ceilalti, de fapte, de practica aceea necesara, de a te ocupa de cel de langa tine, de a trai asa cum se cuvine credinta.
Da, am citit cum faceau/fac unii monahi in Athos. Nu reusesc sa inteleg de ce. Ce anume le aduce in plus asceza?
De ce numai in acest fel (pana la urma sado-maso) il gasim pe Dumnezeu sa ne simtim mai aproape de El.
Inteleg niste lucruri pana la un punct si le numesc jertfa. Dar mai departe nu mai inteleg. De ce murind de foame, sete si somn esti mai bun crestin?
Imi amintesc mereu vorbele Lui prin care cere de fapt altceva. Dar in fine, unii asa l-au inteles (doar asa).
Eu am exemple in care unii au inteles si altfel si consider eu ca mai bine - Parintele Galeriu, Maica Gavrilia etc. Si ei practicau regimul lor de viata si probabil si de alimentatie, dar telul lor nu era muritul de foame si sete, ci omul de langa ei, cu suflet si trup. Maica Gavrilia trata bolnavi practic.
Si cartea aceea despre monahii din Athos am gasit stropii aceia care mi-ai miscat sufletul, in care se avea grija si de altii. Mai ingrijeau de alti monahi bolnavi si batrani, mai sfatuiau pe unul sau altul, mai puneau ici si colo paine, branza, legume, apa pentru lucratori si vizitatori.
Dar predomina asceza cumplita...
Mi-as dori sa faceti un experiment - cititi doua carti: Patericul Athonit si Maica Gavrilia (viata si invataturile ei). Si comparati-le. M-ar interesa care va place si de ce.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape
|