Citat:
În prealabil postat de bogdan81
Ioan, ma gandesc la faptul ca viata vesnica a fost prea mult timp prezentata ca o saracire fata de viata de aici, in loc sa fie o imbogatire infinita si o transfigurare in lumina lui Dumnezeu a intregului continut bun si valoros al celei de aici.
Recomand o carte a lui Miguel de Unamuno, pe care l-am citat si amintit aici. Cartea se numeste "Sentimentul tragic al vietii". A fost tradusa si in limba romana, insa nu a fost reeditata de ceva vreme. Poate fi gasita pe la anticariate in limba romana. Pe internet ea se gaseste integral in engleza si spaniola.
Unamuno a fost omul poate cel mai preocupat de problema nemuririi personale din cati stiu eu, si dorinta de nemurire crestina l-a obsedat intreaga viata. Si a pus aceste probleme si multe altele cu o sinceritate si autenticitate a constiintei rar intalnita la alti autori.
Dupa ce citesti cartea asta e imposibil sa mai ramai cel care ai fost. Pentru toti cei interesati, aici e linkul in limba engleza.
http://www.gutenberg.org/files/14636...-h/14636-h.htm |
Spui că viața veșnică a fost prezentată ca o sărăcire față de viața de aici. Să stăruim nițel...:)
Cine a prezentat-o așa?
Și în ce sens, Bogdan frate, e vorba de o sărăcire?
Iar sărăcirea asta nu aduce ea nici o îmbogățire în alt orizont?
Aici la noi să fie totul? Pururea?
Sărăcire, așadar, iar nu îmbogățire. Ca și cum sămânța e din taina pământului, iar coroana plină de roade se desfășoară în cer. Oare nu cumva e taman invers, frate? ("Ale Tale dintru ale Tale!..." zice preotul)
*
Ai vrea ca viața veșnică să fie o transfigurare în lumina Dumnezeirii a tot ce e bun aici...
Dar ce este bun aici, Bogdan?
Ca proprietate în sine a acestei lumi, ce este bun ca să fie valorizat dincolo?
Ce poate prelua lumea de dincolo, după modelul vieții noastre de aici?
(Ia lecții, oare, Veșnicia de la efemer? Se modelează Cerul după lut?
Ce a ieșit bun de aici, din lumea aceasta, din cercul ei "strâmt"? Și dacă e ceva bun ori pilduitor aici pentru dincolo, de unde, oare, este?
Cumva de la natură?
Sau de unde?
De la cine?)
E important pentru mine să răspunzi limpede, fără dubii, la acest punct; ca să putem continua discuția. Precizează clar poziția ta, așadar. Te rog!
*
Dorința de nemurire a creștinilor l-a obsedat toată viața pe Unamuno, spui.
OK. Și crezi, oare, că e singurul obsedat de dorințele creștinilor?
Ce relevanță are această obsesie a lui Unamuno? Cum l-a ajutat obsesia în sine? L-a sfințit, oare? L-a sporit în devenirea întru Ființă? Ne-a dezlegat pe noi de morbul păcatului, de puterea fascinatorie a morții?
Apoi, frate, de când e obsesia (fie ea și girant ori premisă a geniului) argument puternic și prilej mântuitor pentru om? Pesemne obsesia și credința sunt același lucru?!... Ori poate e suficient să fii obsedat, că devenirea și-a consumat taina...
Sau cum?
Bogdan, eu am înțeles că Biserica înfățișează și învață Calea de la deșertăciune și moarte la sens și la viață, la împlinire prin salt ontologic. Biserica (modul de a fi îmbisericit!) e "locul" binecuvântat pentru a fi și a deveni, e însuși mediul germinativ al vieții și al nesfârșitei pliniri. În și prin Hristos.
Taina sărăcirii și îmbogățirii stă-n miezul oricărei lucrări ascetice a creștinului. Murim într-o viață ca să viem în cealaltă. Iar să le ținem pe amândouă la piept nu e posibil, frate. Că una din ele e șarpe.
Deocamdată înțeleg stăruitor că porți și manifești o nostalgie puternică pentru viața de aici. Ai vrea să fie veșnică, ai vrea să nu treacă - minunata, draga, stăpâna inimii noastre, nu-i așa?
Clipa! O Faust, chiar așa!
Oprește-te clipă!
O rămâi rămâi la mine te iubesc atât de mult, ale tale doruri multe numai eu știu să le-ascult etc.
Dar clipa trece, Bogdan, fie că vrem fie că nu. Și fiul tău, despre care scriai sub alt nume, va trece. Realizezi grozăvia? (așa pare, grozăvie, și nu-i decât taină, nesfârșită Înțelepciune și rost)
Abia de aici începe problema, cugetarea, alegerea, toate... Viața însăși!
Realitatea începe cu acceptarea ei. Altfel spus, cu înfrângerea.