[ioanna]

Fragment extras din Mihai Eminescu şi „chestiunea evreiască” , de Nicoleta Dabija
Dacia literară, Nr. 5 / mai 2010

Lucru ştiut, numărul evreilor din Principate a crescut după Tratatul de la Adrianopol (1829). În absenţa unei burghezii româneşti, întreprinzători şi comercianţi care ar fi avut misiunea să întreţină legăturile în Europa, evreii au suplinit unele funcţii. În condiţiile în care Moldova şi Ţara Românească dobândiseră deplina libertate a schimbului de mărfuri, domnitorii erau de asemenea direct interesaţi ca ţările lor să prospere prin intrarea într-un circuit economic mai larg. Unii dintre ei, şi să luăm drept exemplu pe Mihail Sturdza, au încurajat chiar aşezarea evreilor în Moldova, în scopul înainte amintit. Se ajunge însă la delimitarea taberelor după 1866, atunci când sunt luate primele măsuri antisemite, rezultatul lor fiind crearea ghetourilor de sorginte socio-profesională care îi despart pe evrei de creştini .

După acelaşi an 1866, era vizibil şi un început de viaţă capitalistă în România. Evreii se concentrau în oraşe, unul din motivele acestei alegeri fiind faptul că li se refuza dreptul de proprietate asupra pământului. Proporţia în unele centre din Moldova era de 50% (cazul Iaşilor). Burghezia evreiască reprezenta deci o veritabilă concurenţă, situaţie care a provocat reacţii adverse din partea unor oameni de cultură români şi dinspre parlamentarii de aceeaşi etnie.

Pentru burghezia română însă, lucrurile se prezentau un pic altfel decât pentru intelectuali, în sensul că interesele ei economice erau cumva dependente de cele ale burgheziei evreieşti, se întrepătrundeau. Pe de altă parte, totuşi, concurenţa evreiască nu era întotdeauna şi în favoarea burghezilor români, căci mijloacele financiare de care dispuneau cei din urmă erau mai puţine, procesul de construire a unei afaceri pretindea anumite sacrificii. Era necesară de asemenea o perioadă de acumulări de capital, era nevoie de o muncă susţinută şi obositoare, de o încercare de ieşire din mentalitatea medievală şi de dezvoltarea dorinţei de a dobândi conştiinţa de breaslă .

Această stare de fapt explică parţial cum, în acest răstimp, evreii jucau un rol activ, dovedindu-se necesari în câteva domenii de maximă utilitate, ca, de pildă, producţia bunurilor de consum pe cale industrială. Ciudată apare prigoana care s-a îndreptat asupra majorităţii populaţiei evreieşti (căci cei mai mulţi deţineau funcţii modeste, fiind mici meseriaşi, pietrari, boiangii, fierari, croitori, blănari, ţesători, tâmplari), în timp ce corespondenţii acelei părţi neînsemnate, care ocupau poziţii în bănci, comerţ şi arte (deşi teoretic li se reproşau evreilor aceste din urmă funcţii) nu erau asupriţi. Duşmănia, odată începută, va fi întreţinută şi de politicieni.

Potrivit consulului rus la Bucureşti, mica burghezie indigenă nu putea face faţă concurenţei active a populaţiei evreieşti, un motiv real de invidie. Politicienii aveau să speculeze această stare de fapt. Din perspectiva istoriei economice, ideile eminesciene sunt antiliberale, iar xenofobia lui, crede Victor Neumann, nu reprezintă nimic altceva decât expresia slăbiciunii burgheziei româneşti. Modelele negative ale grecului, armeanului, bulgarului şi evreului constituiau doar un prilej de a menţine tradiţionalismul pur, de origine agrară.

În urma regimului libertăţii din Austria, inaugurat prin legea din 1868, efectele în Bucovina şi Galiţia, în viziunea lui Eminescu, au fost: sărăcirea, exproprierea şi ruinarea clasei muncitoare în folosul unui mic număr de uzurpatori, împuţinarea mijloacelor de venit şi de putere ale statului, coruperea conştiinţei privind morala publică . Israeliţii, veniţi mai ales din Galiţia, săraci lipiţi pământului, au reuşit să se îmbogăţească repede, prin spiritul lor economic, prin cunoştinţe deosebite, dar şi prin abilitatea în exerciţiul manoperelor celor mai nelegiuite, prin care exploatau susţinut şi eficient pe indigenii neprevăzători .

Chiar şi proprietarul, dornic să-şi sporească veniturile moşiei, a contribuit la exploatarea prin evrei, este opinia poetului în articolele sale politice. Căci, dând evreului moşia sau cârciuma în arendă, cu un preţ prea mare pentru a putea fi plătit de un creştin, proprietarul ştia în fond că israelitul va putea plăti preţul cerut de el numai exploatându-l pe ţăran în toate modurile. Şi în Moldova, şi în Galiţia, aceleaşi manopere sunt utilizate în exploatarea şi sărăcirea săteanului. Că acest lucru era adevărat, că iudeii ocupau cele mai însemnate specii de comerţ din aceste spaţii, era vizibil, după Eminescu, nu numai prin raportarea la cifre, ci şi prin simpla incursiune pe străzi.

Interesantă mi s-a părut perspectiva lui Moses Gaster, minte luminată, care s-a asimilat aproape complet culturii române, dar a cărei asimilare nu a contat, având în vedere că a fost expulzat în 1885, care mărturiseşte în Memorii-le sale că în jurul anului 1878, foarte puţini evrei se interesau de politică şi rar i s-a întâmplat să vadă un evreu citind un ziar românesc. Politica nu îi interesa, lupta dintre partide se desfăşura departe de ei, mai ales că sistemul electoral excludea nouă zecimi din populaţie de la votul real. Vorbeau fie în ladino, fie în idiş, fiind şocaţi de-a dreptul când Gaster a predicat în româneşte în Sinagoga bunicului său. Societatea evreiască bucureşteană era la începutul modernizării ei. Instituţiile în general, ca şi comportamentul oamenilor, erau evaluate drept „primitive”. Era o societate caracterizată mai curând de superficialitate balcanică, de mimetism cultural, iar comportamentul ei lăsa mult de dorit, chiar printre sefarzii păstrători ai tradiţiei vechi .

Pe la 1880, procesul de sărăcire a ţărănimii, datorat împrejurărilor legate de comercializarea agriculturii, apoi procesul de distrugere a răzeşilor, a meseriaşilor, datorat importului de fabricate străine, erau în creştere. Cei care au dat alarma asupra situaţiei au fost intelectualii vremii. Ei nu criticau societatea din cauza lipsei unei „cam metafizice corespondenţe între fond şi formă”, cum se exprima ironic Garabet Ibrăileanu, ci din cauza suferinţelor celor mulţi. Critica lui Eminescu, adăugată criticii reacţionare privitoare la neregulile de tip politic, a fost mai ales critica unei organizări sociale, din perspectiva intereselor claselor de jos, ale claselor vechi, „pozitive”, cum le zice Eminescu . Boierimea a fost cea care i-a folosit pe evrei, pentru a o sluji, nu avea aşadar de ce să îi urască. Nu se întâmpla însă acelaşi lucru în cazul claselor de mijloc, înlocuite şi aproape distruse de străini. Eminescu va consemna în articolele sale cum credea că s-a derulat acest proces. Meseriaşii au fost distruşi din cauza modificării prea rapide a vieţii. Croitorii de asemenea, n-au putut să urmeze ritmul acestei schimbări şi au fost înlocuiţi de străini. Din cauza concurenţei fabricatelor străine, a desfiinţării breslelor, a absenţei unor măsuri de apărare a „dezrobiţilor”, a dobândirii egalităţii sociale, s-au inserat evreii aşa de adânc în organismul românesc. Ei au umplut practic golurile lăsate de români.

Dacă în Franţa termenul de naţionalitate privea înainte de toate cetăţenia, în România, aflată în luptă acerbă pentru afirmarea identităţii naţionale, cetăţenia şi naţionalitatea erau percepute ca realităţi distincte, şi, mai mult, încercarea contopirii lor devenea înţeleasă ca „o violare brutală a drepturilor omului” . Naţionalismul românesc s-a afirmat puternic în această a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când a fost certificat în actul politic şi administrativ al ţării. Identitatea naţională românească s-a născut cumva în contrast cu a populaţiilor cu care românii au intrat în contact, prin aducerea în prim plan a argumentului vechimii şi întâietăţii istorice pe aceste meleaguri. Pe de altă parte, întărirea argumentului nativismului românesc a fost şi consecinţa unor elemente ale gândirii politice moderne, raţionale, ale Europei acelei epoci. În fond, era epoca naţiunilor! Iniţiatorii procesului au fost reprezentanţii elitei intelectuale care, deşi redusă numeric, era influentă şi deţinea un spirit reformist, modernizator.

Alături de factorul politic şi de cel economic, o parte însemnată a presei şi literaturii române începea se pare să fixeze stereotipul antisemit la nivelul culturii. Evreul era perceput ca simbol al străinului, pentru că nu se asimila şi pentru că avea legături cu lumea . În al treilea rând, susţinea Eminescu, evreul era rău întrucât era elementul cel mai numeros, deşi, din păcate, nu era şi singurul nesănătos economic şi moral. După 1860, scriitori, lingvişti, istorici, filosofi, jurişti, etnografi iau parte la dezbaterea acestei probleme. Sugestive sunt punctele de vedere exprimate, pe lângă Mihai Eminescu, de Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Vasile Conta, mai târziu de Nicolae Iorga şi de A. C. Cuza. Elementul comun ar fi atitudinea xenofobă, deşi nu ura în sine era relevantă, ci dorinţa de a conserva specificul naţional, de a-l feri şi „curăţa” de amestecul şi impurităţile altor naţii. http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=14890