Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, auzi-mă, Doamne! Să se îndrepteze rugăciunea Mea, ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară, auzi-mă, Doamne! (din slujba Vecerniei)

***

Cântările cunoscute sub numele de „Doamne, strigat-am...” şi „Să se îndrepteze” sunt emblematice pentru slujba Vecerniei. Preluate din Psalmul 140, ale cărui stihuri se cântă în continuarea lor, au fost prezente în rânduiala Vecerniei din cele mai vechi timpuri. Psalmul 140 este menţionat şi de Constituţiile apostolice, în secolul al IV-lea, ca psalm al rugăciunii de seară şi exprimă sentimentul omului despărţit de Dumnezeu, dornic să se pocăiască pentru a se întoarce la starea cea dintâi, pierdută în urma păcatului. În versetul al doilea, Îl rugăm pe Dumnezeu să ne audă rugăciunea, pe care o aducem ca jertfă de seară şi care nădăjduim să se îndrepte către El, aşa cum tămâia se ridică spre cer. În rânduiala Vecerniei, în momentul în care la strană se cântă cuvintele „ca tămâia înaintea Ta”, preotul începe să tămâieze sfântul altar şi apoi întreaga biserică. Această cădire este simbolul rugăciunii noastre, iar după unii cercetători ar fi, aşa cum scria părintele profesor Ene Branişte, „o reminiscenţă a ritualului iudaic prin care se împlinea porunca dată de Dumnezeu lui Moise de a se aduce ofrandă de tămâiere seara şi dimineaţa, în faţa altarului, în semn de ispăşire a păcatelor (Ieşire 30, 7 şi Numeri 17, 6-15). În riturile Bisericilor vechi-orientale, ea s-a dezvoltat mai mult decât în ritul bizantin, luând extensiunea unei slujbe deosebite de Vecernie (slujba tămâierii de seară), în care se accentuează ideea originară de pocăinţă, legată de ritualul rugăciunii de seară” („Liturgica specială“). E de remarcat generozitatea cu care e folosită tămâia în riturile vechi-orientale. Egiptenii copţi, bunăoară, folosesc nu mai puţin de cinci (!) boabe de tămâie la o cădire. Iată cum tămâia, această materie care prin ardere produce un fum înmiresmat, folosită multă vreme înainte de Întruparea Mântuitorului, a rămas şi în cultul creştin, ca simbol al rugăciunii noastre şi al miresmelor darurilor Sfântului Duh. Mai mult, Sfânta Scriptură ne încredinţează că la Parusie, cei douăzeci şi patru de bătrâni vor purta năstrape de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5, 8), iar tot creştinul are convingerea că fumul de tămâie alungă demonii. Ştiind aceste lucruri, ne întrebăm cum pot justifica unii preoţi folosirea tămâiei cât mai puţin posibil sau chiar deloc, pentru a nu deteriora pictura bisericii sau a nu suferi din cauza fumului ei?