[Ioan_Cezar]

Minunat citatul!
Din el înţeleg că Eminescu recunoaşte necesitatea credinţei şi a iubirii înlăuntrul său, în miezul fiinţei sale.
Altfel spus, înţeleg că spune că e imposibil să nu crezi şi să nu iubeşti, chiar dacă mintea îţi mai joacă feste şi, precum îi spune numele pe limba noastră, mintea te mai şi ...minte...:).
Oare în ce adânc dăinuie necesitatea credinţei şi a iubirii? Cred că nu în altul decât în adâncul inimii. Or, dincolo de orice tulburări ale talazurilor minţii, dincolo de orice taifun de suprafaţă, perla preţioasă e făurită în adâncuri.
Dumnezeu cunoaşte inima şi rărunchii omului. Şi chiar când sunt perioade ori momente de adâncă îndoială, de tulburare a conştiinţei, acolo în adâncuri mintea poate liturghisi tainic, ea poate cânta şi împărtăşi lumină.
Dealtfel, inima cam asta şi este, după cum am înţeles din scrierile Părinţilor noştri: adâncul viu al minţii.

În concluzie, am înţeles că deşi Eminescu lua notă de jocurile minţii sale conştiente (scrutîndu-se şi autodenunţîndu-i pornirile spre scepticism şi necredinţă), deşi se simţea zguduit de furtuna gândurilor şi simţămintelor contrarii (care ar fi putut foarte bine să fie insuflate de cineva potrivnic credinţei) descoperea şi mărturisea că iubirea şi credinţa sunt constitutive fiinţei lui celei mai intime, mai autentice.
Fibra lui ultimativă şi-o descoperea împletită în două fire trainice: credinţă şi iubire.

La adânc aşadar, Eminescu se cunoaşte pe sine şi se mărturiseşte cu necesitate creştin. Îşi dă seama că firea lui e firesc credincioasă, iar restul e nefiresc, improvizaţie tulbure a minţii, e succesiune de valuri ale râului conştiinţei (şir necontenit de fenomene subiective, ca jocul nesfârşit al învolburărilor unui râu...). Aşadar, lucid Poetul se ia pe sine şi pe "raţiunea" lui în răspăr, îşi cunoaşte şi mărturiseşte precaritatea şi conflictul dintre mintea lui şi natura adâncă a fiinţei sale omeneşti care este, înţelegem din text, credinţă şi iubire. Poetul năzuieşte deci să se re-culeagă pe sine, să se recupereze ca om, să depăşească deşertăciunea şi stricăciunea. iar pentru aceasta îşi denunţă mai întâi căderea de la suprafaţă şi mărturiseşte zidirea indestructibilă din adâncuri, de unde pomenirea necesităţii de a crede şi a iubi.
Nimic mai firesc, cred eu, pentru un om botezat în Hristos şi pentru un poet.

P.S. "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!" (am descoperit în inima mea credinţa, însă te rog să ajuţi minţii mele care se ţine, încă, necredincioasă / lipsită de smerita cugetare sau de simţirea înţelegătoare)