Citat:
În prealabil postat de mirelat
am citit acum cativa ani intr-un calendar de buzunar/carticica o vorba a unui avva din vechime care zicea ca este nebun cel care crede ca in afara de el si Dumnezeu mai exista si altcineva.
m-a intrigat f. mult zicerea asta si m-am gandit de multe ori daca nu cumva acel parinte a spus asta nu in sens metaforic, cum suntem tentati a crede, ci chiar in sens propriu. adica, poate fi universul material doar o proiectie infinita a noastra insine?... de unde si esenta poruncii de a ne iubi aproapele ca pe noi insine, pentru ca de fapt chiar suntem noi insine!?
bineinteles, aceasta teorie nu ar semnifica existenta egocentrica, ci pur si simplu existenta armonizata de catre Dumnezeu - care stim ca este Atotputernic - a unei multimi de universuri individuale.
sper ca ati inteles ce am vrut sa zic si n-o sa-mi spuneti ca am luat-o razna! :D
|
Frumos subiect, mirelat. Si ma bucur ca ne arati din gandurile tale (nu ai luat-o razna, m-am gandit si eu de multe ori la acest lucru: ca sunt doar eu si Dumnezeu).
Dar acest lucru nu inseamna ca suntem singuri in lume sau ca universul este proiectarea sinelui etc... Universul exista.
Dar noi nu avem viata si sens decat in relatie cu Dumnezeu, restul nu conteaza. Tot ce fac ar trebui sa fie doar spre slava lui Dumnezeu, toate gandurile ar trebui sa fie indreptate catre El.. universul dispare incet pe masura ce eu Il descopar pe Dumnezeu.
Si de fapt nu-l descopar pe Dumnezeu (pt ca sunt neputincioasa), ci Dumnezeu se face descoperit pe masura ce eu ma pregatesc pentru aceasta intalnire.
Cat despre iubirea aproapelui (ca de asta ma impiedicam si eu), aproapele il iubesti tot intru Dumnezeu. Nu stiu daca a fac inteleasa. Eu nu pot sa-mi iubesc aproapele cat timp sunt plina de patimi, ci tot pe mine ma iubesc. Dar daca Dumnezeu ne ajuta, ne curata si ne lumineaza, daca eu Il voi iubi pe Dumnezeu mai presus de orice, atunci iubirea aproapelui va fi o stare fireasca. Deci tot la Dumnezeu si mine se reduce si iubirea aproapelui, cred eu.
(Acum fac eforturi sa iert, sa tolerez etc.. este greu sa iubesc si ma gandesc ca daca incep cu iubirea aproapelui, este ca si cum as pune caruta inaintea boilor.. nu mai pot inainta.)
Nu mai exista altceva in afara de Dumnezeu.. (imi e greu sa adaug "si eu"). Eu exist in masura in care ma pot lasa in voia lui Dumnezeu (renuntand la "ale mele"/eul meu care este doar neant, nimicnicie..). Iar universul este doar un context.
(Sa stii ca am aflat si ideea "doar eu exist" (fara Dumnezeu) - am aflat-o la un prieten ateu. Intr-o vreme ii bantuia gandurile si mi-a explicat de multe ori ca lumea este extensia sinelui lui, ca lumea moare cu el etc... In general era un fel de justificare la "fa ce vrei". Intelegeam punctul lui de vedere, dar era atat de infricosator. Eu nu as suporta atata singuratate.)