Citat:
În prealabil postat de Carmen FUNIERU
Am o prietenă creștină, care în dorința de înaintare duhovnicească, face nevoințe (post, rugăciuni, milostenii) care depășesc măsura ei. Iar sfatul duhovnicului nu îl cere, motivând că ostenelile sunt bineplăcute lui Dumnezeu. Rezultatul este însă altul decât s-ar fi așteptat. Ea a devenit mai nervoasă, mai mândră, nu suportă să primească un sfat, a devenit prea închisă față de oameni. De asemenea nu mai reușește să își facă datoria la servici, și nici chiar față de cei din familie. A ajuns să fie marginalizată, iar acum dă vina pe cei din jurul ei că nu ar fi suficient de buni și de credincioși.
Cum credeți că aș putea să o ajut să își regăsească pacea și echilibrul sufletesc?
|
Cunosc cazul unei tinere fete care, la fel, o luase pe calea bisericii intr-un fel mai personal.
Nu o mai interesa nimic, se certa cu parintii, etc. etc. Cam la fel cu cazul pe care il expui.
Ajunsese intr-o stare critica, parintii erau disperati. Indiferent ce o rugau sa faca, ea le raspundea sec: asta imi ia din timpul de rugaciune.
la un moment dat a fost indrumata, de o prietena, catre un duhovnic.
Acesta, cunoscand situatia, la spovedanie nu i-a dat canoane in rugaciuni, etc.
I-a zis: din momentul asta tu speli toate rufele din casa, tu le calci, tu speli toate vasele si tu faci curatenie.
Rezultatul a fost mai mult decat fericit.
Relatia cu parintii a devenit una foarte buna, iar fata s-a schimbat radical in bine. Practic e alt om.