[Florin-Ionut]

[COLOR=#333333]In 1882,[/COLOR][COLOR=#333333] Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la aceste întruniri.[/COLOR][COLOR=#333333] Urmarea este una inevitabilă. Şimţindu-se ameninţate de influenţa pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sunt inserate în cadrul grupului iscoade, pe langă faptul că jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion, care trimitea rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era [/COLOR][COLOR=#333333]susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară[/COLOR][COLOR=#333333]. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “[/COLOR][COLOR=#333333]S-a stabilit că lupta impotriva Austro-Ungariei sa fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii tranşilvăneni de naţionalitate româna, care frecventează instituţiile de invăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”[/COLOR][COLOR=#333333].

[/COLOR][COLOR=#333333]Misterioasa boala a lui Eminescu[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Aceste lucruri se intamplau în 1882. Brusc, după numai un an, Eminescu avea sa innebunească. Cum comenta presa vremii evenimentul? “[/COLOR][COLOR=#333333]Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a innebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar[/COLOR][COLOR=#333333]’'.

Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menţionarea frecventă şi în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, cât şi faptul că imediat după prima internare forţată, atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi au lipsit din ţară timp de o lună jumatate, par să fie tot atâtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziţiei pe care o ocupa, dar şi a influenţei pe care o exercita, [/COLOR][COLOR=#333333]Eminescu nu putea dispărea brusc[/COLOR][COLOR=#333333]. Dacă ar fi fost concediat, şi-ar fi conţinuat fără indoială atacurile prin intermediul paginilor altor publicaţii. Cei care se loveau de intrasingenţa sa la tot pasul au ales calea cea mai lunga, dar şi cea mai sigură, cu atât mai mult cu cât era dificil de probat.

[/COLOR][COLOR=#333333]28 iunie 1883 este o dată fatidică în istoria noastră, în care România nu numai că a pierdut un mare poet şi jurnalist (este data la care Eminescu a fost internat prima dată[/COLOR][COLOR=#333333]), dar şi starea politică a ţării s-a aflat intr-o situaţie mai mult decât delicată. În această zi Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară. În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret intre Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, pe cealaltă. [/COLOR][COLOR=#333333]Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.[/COLOR][COLOR=#333333] Tratatul, semnat în luna septembrie a anului 1883, a mutat teatrul mişcărilor de protest în Ardeal, domeniu care era deja sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar, şi prin urmare, mai usor de controlat. În aceste condiţii extrem de delicate s-a produs prima internare a lui Eminescu. Defăimarea marelui poet naţional incepe aici. Este raspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea şi nimeni nu vrea să işi mai amintească de jurnalistul politic Eminescu. Prin urmare, se simte necesitatea accentuării laturii creative, romantice şi visătoare a personalităţii acestuia, aşa cum reiese ea din opera sa poetică.

In realitate, încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost incălcat întru-totul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. [/COLOR][COLOR=#333333]Atât familia, cât şi Veronica Micle[/COLOR][COLOR=#333333]au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia.[/COLOR]
[COLOR=#333333]
[/COLOR][COLOR=#333333]Dupa ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii) şi având în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc pe bază de mercur[/COLOR][COLOR=#333333]. Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută încă de pe atunci toxicitatea acestei substante, chiar şi în doze foarte mici. Însă pentru tratamentul lui Eminescu, dozele depăşeau cu mult limita permisă. De la prima “îmbolnăvire” până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mâna cărora devenise doar o marioneta. Dupa singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţator într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat. [/COLOR][COLOR=#333333]Unul dintre cei mai mari români avea să moară “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta[/COLOR][COLOR=#333333].[/COLOR]
[COLOR=#333333]
Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează: “[/COLOR][COLOR=#333333]Oricum ar fi, sfârşitul total nu parea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident insă de mică importanţă a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea” (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun, care se afla în curte)[/COLOR][COLOR=#333333]. Şi tot acesta notează dupa autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. [/COLOR][COLOR=#333333]În ciuda acestei recunoaşteri, mitul fabricat s-a păstrat şi s-a perpetuat.

Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că [/COLOR][COLOR=#333333]bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia[/COLOR][COLOR=#333333]. [/COLOR][COLOR=#333333]Dupa un studiu care s-a întins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: [/COLOR][COLOR=#333333]“Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică[/COLOR][COLOR=#333333]”. Creierul său, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boală consuma materia cerebrala.

In acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să işi noteze în jurnal: “[/COLOR][COLOR=#333333]Pe la 6 ore a venit Stemill şi Vitzu la mine să-mi spună că astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie[/COLOR][COLOR=#333333]”.[/COLOR]