Matei (19, 3-13)

3. Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină?
4. Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?
5. Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup.
6. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă.
7. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărţire şi să o lase?
8. El le-a zis: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre, dar din început nu a fost aşa.
9. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter.
10. Ucenicii I-au zis: Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare.
11. Iar El le-a zis: Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora le este dat.
12. Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.
13. Atunci I s-au adus copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să Se roage; dar ucenicii îi certau.

Cât de puţin au înţeles chiar uncenicii lui Iisus sensul căsătoriei, se vede din ceea ce a urmat îndată după această lănurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi aduceau la El pruncii, ca să-Şi pună mâinile peste ei şi să-i bineuvânteze. Ucenicii îi certau pe cei care-i aduceau. Iisus, văzând aceasta, S-a supărat şi le-a zis: „Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca acestota este Împărăţia Cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo.” (Matei 19, 14, 15)

Iată o supărarea a lui Iisus. Supărarea că copiii nu sunt lăsaţi de mici să vină la Iisus.

Este lucru ştiut , că omul din copilărie aduce închinarea pentru Dumnezeu, idiferentismul sau necredinţa. Rar când este altfel. Copilăria este itervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă.

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” este factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează. Dacă acest factor este înclinat dintru început (din copilărie) spre Dumnezeu, vom avea „credinţa în Dumnezeu”. Dacă este înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţă în necredinţă”: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele”.
Filozofia, oricare ar fi ea, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune, al credinţei în ştiinţă etc.

Impărăţia lui Dumnezeu este făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca nişte copii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii. Deci, cum să nu se supere Împăratul când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus le este interzis?

Ştiu, însă, că indiferent cum este dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu este Tatăl sufletului, şi cele ce lucrează educaţia pe dinafară pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru. Conştiinţa este un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.
Cu toate că lucrurile pot să se desfăşoare şi în defavoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu rânduieşte fiecărei generaţii liberatatea de a decide.

Mare este răspunderea celor care opresc copiii de la Iisus. „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici”. (Luca 17, 2)