Personal, cred ca sensul existentei noastre este viata in comuniune si in iubire. Potrivit Sfantului Apostol Ioan, cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este iubire. Totodata, imi place sa cred ca Dumnezeu ne-a creat capabili sa ajungem la iubirea desvarsita, la o iubire fara margini indreptata catre El si catre aproapele nostru.
In acest sens, Dumnezeu ne-a "trasat" si cateva etaloane. Astfel, pe Dumnezeu trebuie sa-L iubim din toata inima nostra, din tot cugetul nostru si cu toata puterea noastra. Iubirea de aproapele trebuie sa fie cel putin egala cu iubirea fata de noi insine. Dar, pana aici vorbim de o iubire fireasca, naturala, cu care oricum suntem datori.
Domnul ridica iubirea noastra pe un alt plan prin porunca: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; Binecuvantati pe cei ce va blestema, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri. De acum vorbim de o iubire deasupra celei naturale, firesti, prin care nu numai ca iertam vrasmasii pentru ceea ce ne-au facut, ci ii si socotim ca prieteni ai nostri.
De fapt, iubirea de vrasmasi nu face decat sa pregateasca iubirea desavarsita si anume iubirea jertfelnica, despre care Mantuitorul spune: "Nimeni nu are o dragoste mai mare decat cel care isi da viata pentru prietenii sai".
"Sa ne iubim unul pe altul, pentru ca dragostea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu." 1 Ioan 4, 7-8
|