[Mihnea Dragomir]

Mie mi se pare evident că Patriarhia (de fapt: Arhiepiscopia Bucureştiului) ar trebui să aibă deplină competenţă asupra a ce se pune sau nu se pune în vânzare în pangarele bisericilor de sub jurisdicţia ei. Dacă aş fi ortodox, mi-ar plăcea să ştiu că o carte pe care o cumpăr de la biserică reflectă punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe şi nu alt punct de vedere, în răspăr cu credinţa mea.

Regulile în cazul Bisericii Catolice sunt foarte limpezi. Pentru ca o carte să aibă pe copertă termenul de "catolic" este necesară binecuvântarea arhierească. Mai precis, asta înseamnă că, dacă sunt editor particular, trebuie să mă adresez episcopului locului. Acesta numeşte un referent (de regulă un teolog) care citeşte cartea din scoarţă în scoarţă şi pune apostila "Nihil Obstat" (=nimic nu împiedică publicarea, din punct de vedere teologic). Episcopul, în baza acestui referat şi, eventual, a lecturii în diagonală, adaugă apostila "Imprimatur" (=să se tipărească).
Chiar şi în cazul traducerilor unor lucrări care, în ediţia originală străină, au avut aprobarea arhierească a lor, este necesar ca traducerea să fie citită de un "traducător agreat", care pune apostila "Concordat cum originale", singura deosebire fiind că nu mai e nevoie de "imprimatur" arhieresc.

Încă şi mai draconice sunt regulile referitoare la publicarea Bibliei. Această carte trebuie să aibă nu numai aprobarea ierarhului locului, ci aprobarea întregului sinod sau conferinţe naţionale dintr-o ţară.

Trebuie să ne obişnuim cu ideea că Biserica este Armata lui Cristos, iar într-o armată nu face fiecare ce vrea. Există superiori şi există regulamente. Cât de absurd am considera că e cineva care ar spune: "Se încalcă prevederile Constituţiei ! Iată, stimaţi cititori, în unităţile militare există standuri cu efecte militare, dar nu se permite particularilor să vândă articole fabricate de ei decât dacă respectă anumite prevederi ! Libertatea e ameninţată !"