[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de forever...

.... are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge

Poate în completare la acest adevăr incontestabil (în sensul că lupta cu gândurile nu e un proces exclusiv interior ci e deschis spre duhovnic, în relaţia duhovnicească) iată o pagină pe această temă, o pagină cu "variaţiuni"...:), semnată de Arhim. Efrem Filotheitul, mezinul din obştea Stareţului Iosif Isihastul:

"Astfel a trecut viaţa noastră lângă el. Mă străduiam să fiu foarte curat în ochii lui şi să nu-i ascund nici cel mai mic gând. Simţeam ca pe o curvie duhovnicească faptul de a ţine ceva ascuns înlăuntrul meu.
...............
Însă atunci când ucenicul nu este sincer şi nu îşi dezvăluie sufletul înaintea Stareţului prin mărturisirea curată a gândurilor, nu poate să pună niciodată început bun. De aceea nici nu poate nădăjdui într-un sfârşit bun.
Atunci când un creştin (iată că aici nu e vorba doar despre ucenic şi Stareţ, ci despre oricare dintre creştini) nu cercetează toate gândurile pe care i le seamănă diavolul, în sufletul său se nasc patimile, pe care, dacă nu le curăţeşte prin Mărturisire şi pocăinţă, nu va putea să-şi afle niciodată sănătatea şi mântuirea sufletului său. Atunci când omul mărturiseşte toate cu smerenie, este ca şi cum ar scoate tot ce este bolnav înlăuntrul său.
..............
Ai văzut vreun monah care să cadă sau să dezerteze? Din nemărturisirea gândurilor i-a venit lui aceasta.
......
Ai văzut om înşelat? Din pricina gândurilor a pătimit aceasta."

("Stareţul meu Iosif Isihastul" - pp. 244, 245)

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scap de gânduri automate, pe care parcă le simţeam străine de mine (mă trezeam cu ele, fără voie, în conştiinţă), prin mărturisirea lor. Alteori, însă, ele au persistat. Am înţeles, cu vremea şi cu sfatul primit, că astfel de gânduri care revin în ciuda opoziţiei conştiinţei noastre, sunt semne că undeva în noi lucrează una sau mai multe patimi, puţina credinţă, neascultarea... Vrăjmaşul nu ar putea, cred, să aducă săgeţile lui în conştiinţa noastră, ispitindu-ne să acordăm atenţie şi să cădem, eventual, la învoială, dacă undeva înlăuntrul inimii nu ar găsi "trambulina" prielnică. Această trambulină e propria necurăţie, despre care adeseori nu bănuim mai nimic...

Iubirea, bucuria, libertatea vin aşa:
"Trăiam ca nişte troglodiţi. Cu toate acestea, binecuvântarea lui Dumnezeu ne acoperea şi nu simţeam nici o greutate. Viaţa noastră era mucenicească, dar plină de Har."
(Op. cit., pag. 249)