[Mihnea Dragomir]

Eu cred că aici avem o problemă prost pusă. Întrebarea topicului se bazează pe o prezumpţie, anume că ar exista o antinomie între doctrina credinţei şi faptele de credinţă. Doxă şi praxis par nu numai disjuncte, ci de-a dreptul antinomice autoarei. Precum cele două braţe ale unei balanţe, când excesul dintr-o parte înseamnă deficit în partea cealaltă.

Or, acest lucru nu corespunde adevărului. Ca să Îl iubim pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să Îl cunoaştem. Să ştim Cine este El, ce fel este (ce atribute), să ştim ce ne-a spus nouă (Revelaţia), să aflăm despre faptele Lui şi oamenilor Lui (Biblia, Tradiţia) să preţuim ce ne-a dat nouă (suflet nemuritor, raţiune, libertate, etc).
Şi invers, "credinţa fără fapte moartă este". Nu ni s-ar părea ciudat ca cineva să ne spună de dimineaţa până seara ce mult îşi iubeşte tatăl, dar să nu dea niciodată un telefon, să nu treacă pe la el ca să vadă dacă are ce mânca, să nu îl caute de sănătate, să nu îl ajute la nevoie ? Dar tot aşa e şi cu Dumnezeu.

Mai vedem o a doua disociere, care apare mult mai subtil decât prima. Este disocierea dintre iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni. Aici, trebuie mereu avut în vedere că legea iubirii e una singură. Să Îl iubim pe Domnul mai mult decât pe noi înşine şi să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. De fapt, a doua se reduce la prima (dar nu şi invers). Putem spune că avem un singur comandament: iubirea de Dumnezeu. Iar iubirea de aproapele este corolarul.

Stau şi mă întreb: cum ar vrea cineva să înveţe franceza, altfel decât învăţând cuvintele acestei limbi, apoi regulile ei, făcând progrese în ceea ce am putea numi "doctrina limbii" ? Pe de altă parte, nu cunosc un mai trist eşec decât acela al cuiva care o viaţă întreagă a tocit cuvinte franţuzeşti şi regulile gramaticale le ştie pe de rost, dar nu a vorbit niciodată franţuzeşte. Teribilă ratare ! Măcar ignorantul în franceză nu s-a străduit atâta, pe când celălalt s-a străduit fără niciun folos.