[glykys]

Bunicuta s-a dus, desi nu era chiar atat de batrana, iar eu mi-am facut tot felul de reprosuri, ca nu am avut grija de ea si nu mi-am dat seama ca e pe cale sa se stinga... De fapt, nu si-au dat seama nici ca a murit, nu a grait absolut nimic, ii era foarte rau, statea pe fotoliu, apoi s-a ridicat si s-a asezat in pat, a inceput sa respire greu, isi rotea ochii infricosata, apoi a inchis ochii... au crezut ca a adormit in pat... Parintele meu mi-a spus ca e inutil de facut reprosuri, ca atunci, in momentul acela, a vrut Dumnezeu sa o cheme. Acuma, stiu eu ce o fi fost in mintea si in sufletul ei atunci, cu ce ispite s-o fi confruntat, in ce stare s-a dus la Domnul? Stiu numai ca a fost un om cu adevarat jertfelnic si drept, care si-a iubit semenii, care i-a invatat si i-a ajutat pe toti cand a avut ocazia - si cu adevarat nu a ratat niciun prilej sa faca o fapta buna -, a fost om foarte credincios, care a primit multe virtuti si daruri dumnezeiesti, dar si incercari pe masura acestora, care L-a iubit si L-a marturisit pe Dumnezeu la viata ei, din tinerete, la serviciu, la piata, pe strada, in biserica, care a tinut post negru vinerea de cand avea vreo 30 de ani si pana in ultima clipa. A iubit-o mult Dumnezeu - din prima zi, cand s-a nascut avand 900 de grame si a supravietuit, un miracol pentru vremea aceea - a mostenit inteligenta, curaj si un caracter dintr-o bucata de la tatal sau, credinta, delicatetea si grija fata de celalalt de la mama, dar a capatat rabdare, dragoste si o tarie sufleteasca de neatins in urma incercarilor vietii. Altii poate s-ar fi lepadat lesne daca ar fi trecut prin ce a trecut ea, intr-o viata de om. In fine, un om care a trait pentru altii, care a lasat ceva dupa el si care nu a facut umbra pe pamant degeaba.

Nu stiu unde e bunica mea, dar eu am nadejde ca e in rai. Cateodata ma apuca frica, daca o fi avut pacate grele nespovedite, cum s-o fi comportat in fata mortii (eu stiam, din cuvintele ei, care e atitudinea ei si ca nu socotea ca are ceva pe constiinta, dar stiu eu?). Altadata mi-e rusine de aceste ganduri, ca asa putin o pretuiesc... In fine, ceea ce e valabil de stiut pentru toata lumea care are un mort in familie e faptul ca trebuie sa se roage cu credinta si cu dragoste pentru el, sa dea sa fie pomenit neincetat la Liturghie, sa ii faca parastasele randuite... peste tot ne rugam sa ii ierte Dumnezeu si sa ii aseze cu sfintii si cu dreptii, iar daca avem credinta, ni se face noua dupa credinta noastra. Mortii sigur primesc ajutor de aici; acum, cat, cand, in ce fel, Dumnezeu stie.

Am citit ideile forumistilor despre moartea la timp si cred ca sunt adevarate, in ceea ce o priveste pe bunica. Inca dinainte de moartea ei, socoteam ca intre noi doua exista si o relatie de invers proportionalitate: cu cat eram eu mai mica si mai neputincioasa (nu ma refer doar la varsta sau la putere), cu atat era ea mai voluntara si mai puternica in viata mea. Cu cat cresteam eu mai mult (iarasi, nu ma refer la sensul fizic), cu atat se micsora ea mai tare. In ultimii doi ani, cand nu a mai putut (fizic) sa mearga la biserica decat pentru a se spovedi si a se impartasi, cand nu a mai putut sa iasa afara, la cumparaturi, decat foarte rar, sa vada lumea si sa stea de vorba cu omul de pe strada, aducandu-i alinare, atunci a murit incetisor. Si a iubit-o Dumnezeu si in ultima clipa, caci toate s-au desfasurat cum si-a dorit ea dintotdeauna: fara a-i chinui si a-i deranja pe altii cu batranetea ei. Cat a putut sa se jerfeasca, s-a jertfit cu rabdare si chiar cu bucurie, cand nu a mai putut, a luat-o Dumnezeu, neingaduind ca nimeni sa se jerfeasca pentru ea. Acum, parca e mai vie ca niciodata, caci e in gandul nostru mai abitir decat atunci cand era in viata si nu ne faceam griji din pricina ei. De abia acum vedem lumina pe care a raspandit-o si inca o mai raspandeste. Si nu este durere sau parere de rau, ci seninatate. Dar pentru asta ne trebuie un strop de credinta, pe care tot ea a stiut cum sa il sadeasca.

Sunt batrani care se chinuie ani si ani de zile in pat, paralizati, si ii chinuie si mai tare pe cei din jurul lor, or, avea oroare de asa ceva! Cunosc o fata de varsta mea care s-a chinuit vreo 5-6 ani de zile cumplit din cauza unei boli incurabile, ajunsese ca o leguma, in carucior, nu mai era constienta de nimic, groaznic! Si cunoscand acest caz, indraznesc sa spun ca Dumnezeu ingaduie si aceasta suferinta parintilor, de a-si pierde copilul, pentru a-si realiza propriile pacate.

In acatistul adormitilor, la inceput, spune: "Cel ce ai hotarat tuturor vremea si felul sfarsitului..." Avem o viata in care trebuie sa ne mantuim, cu harul lui Dumnezeu, si sa aducem niste roade, pana cand vom pleca.

Sper sa nu fi plictisit pe nimeni, dar chiar am scris acestea cu ideea ca poate cineva se va folosi de aici cu ceva. Noi nu stim unde sunt sifletele adormitilor, putem doar sa ne rugam si sa le facem pomenirea, dupa credinta, dragostea si puterea noastra. Restul e de prisos de iscodit.