[catalin2]

În prealabil postat de CristianR

Iar cum orice persoană are o taină de necuprins, de nedefinit până la capăt, termenii folosiţi pentru a face referire la ea nu sunt absoluţi în teologie, ci adesea relativi. Mă gândesc la teologia părintelui Stăniloae, care abundă în adverbe relative: oarecum, cred că, mai degrabă, mi se pare că ş.a.m.d. Această relativitate e menită, practic, să ofere mult mai mult decât poate oferi precizia, care este limitativă, în timp ce cea dintâi este deschisă către nesfârşit.

Asta nu l-a împiedicat pe părinte să fie unul dintre cei mai mari dogmatişti ortodocşi. Dogma este ceea ce putem cunoaşte, într-adevăr, şi e foarte importantă, pentru că are rolul osaturii într-un trup de om. Fără ea, am fi amibe. Poate fi cunoscută, însă şi cunoaşterea ei poate fi adâncită mereu.

Şi, iarăşi, de mare importanţă sunt articulaţiile, tendoanele, felul în care se leagă între ele dogmele şi legătura lor - neapărat flexibilă, pentru că rigiditatea este echivalentă cu moartea - cu restul organismului, cu inima, cu mintea, cu tot.

Aceasta e de fapt relativismul ecumenist, propagat de autorii cu conceptii ecumeniste. Ei propun ideile din ecumensim, o dogma laxa, ca sa poata fi schimbata si modelata de ei, in concordanta cu credinta si dogmele ecumeniste. Unii au ajuns chiar sa spuna ca sfintii si invatatura Bisericii din vechime sunt depasite, iar ei sunt mult mai intelepti si pot intelege mai bine invatatura si o pot si schimba. In ortodoxie credem tot ce a invatat Biserica dintotdeauna. Invatatura nu se poate schimba niciodata, pentru ca e revelata de Domnul. Iar Biserica a fixat invatatura, nu suntem in postura protestantilor, care au tot reinterpretat invatatura, dupa intelegerea fiecarui initiator de noua denominatiune. Parintele Staniloae nu folosea acele cuvinte scriind despre dogma, ci despre alte aspecte.