[glykys]

Duminica aceasta, printr-o intamplare,am ajuns la alta biserica decat cea din cartier, la care ma duc adesea. De cum am intrat, am ramas stupefiata! Nu cred ca erau mai mult de 10 oameni la slujba!! (nu incepuse inca Sf. Liturghie). Lume buna (era o biserica mai de centru), politicoasa, isi intindeau unii altora pernitele pentru a putea sta comod in genunchi, isi ofereau unii altora scaunele (evident, erau mai multe scaune decat credinciosi)... La strana erau si femei si barbati (m-am gandit la Sophia), ba chiar femeile cantau mult mai frumos decat barbatii, care nu prea aveau voce. O fata dirija cu o bagheta micuta persoanele care cantau in strana. Se canta pe mai multe voci. Eram stupefiata, parca ma aflam la un concert la Ateneu, nu la Sf. Biserica. Ma deranja foarte tare ca noi, credinciosii, nu cantam... Strana canta splendid, dar tehnic... fara evlavie, nu transmiteau traire, ci doar perfectionism, grija pentru a iesi totul ca la carte, atat... Cantari inalte, polifonice, care mie mi se pareau complet lipsite de miez duhovnicesc. As fi vrut sa ies din biserica si sa ma duc valvartej la mine in cartier, in biserica care geme de lume, dar in care dascalul canta cu voce puternica si evlavioasa si in care toti credinciosi canta, in legea lor, mai in soapta sau mai cu voce tare si ii dau slava lui Dumnezeu. Lumea de aici era linistita,blanda, foarte politicoasa... se mira cum de unii pot lua anafura cu mana goala, fara servetel, nu se imbulzea la miruit (ca si multi mai eram, la sfarsitul slujbei eram vreo 40). Mi se pareau gesturi mecanice, invatate, asemeni celor ale corului. Mult perfectionism, parca totul era artificial. Parintele era intristat la predica de faptul ca nu prea se impartaseste nimic aici, ca nimeni nu vrea sa deschida gura pentru a-L primi pe Hristos... ma gandeam cata lume s-o fi impartasit la mine la biserica de Sf. Arh. Mihail si Gavriil, multi, foarte multi... dar erau si de 10 ori mai numerosi.

Puteti sa credeti ca nu stiu sa apreciez, insa prefer de o mie de ori biserica mea cu oameni multi, de-a valma, care se foiesc in timpul slujbei, in care nu ai loc sa stai in genunchi, dar in care eu una ma simt minunat, il simt pe Dumnezeu in cantarea si in lucrarea comuna a credinciosilor, simt evlavie si dragoste de Dumnezeu! De abia acum stiu sa apreciez si omul care se imbulzeste, pentru ca se imbulzeste spre Hristos, si pe dascalii care au atata si atata traire in cantat, incat o transmit amplificata credinciosilor, si pe cei ce se roaga impreuna si pe cei ce slujesc atata lume. Da, eu prefer de o mie de ori cantarea comuna a credinciosilor, in care fiecare participa dupa puterea si dupa osardia sa, decat glasurile armonioase ale unei elite care canta dupa rigori tehnice. pana la urma, slujba este traire, nu ascultarea unor cantece.