Strigătul tău e al unui suflet însetat de sens, de viaţă, de iubire. Cunosc bine starea pe care o descrii. Încercând să mă smulg din ea, am înţeles că nu voi putea găsi în afară răspunsul sau apa de care aveam nevoie. Am înţeles că inima mea e însetată şi am încercat să văd ce este cu ea, ce fel de apă are nevoie şi unde o pot afla. Am simţit că iubirea e cea care mă poate salva. Şi anume iubirea mea pentru cineva, dăruirea de sine.
Am ajuns, în căutările mele, atât afective cât şi intelectuale, spirituale, mai bine zis, să citesc despre imensa iubire a lui Dumnezeu pentru noi. Am citit Evangheliile lăsând deoparte reticenţele pe care le aveam şi am înţeles că ceea ce au mărturisit acolo Apostolii şi ucenicii Domnului este adevărul adevărat. Inima mea a început, atunci, să-L iubească pe Hristos. Nu poţi să nu-L iubeşti când auzi cu câtă dragoste ne-a vorbit şi cât de mult ne-a dăruit, cât de mult ne-a iubit şi ne iubeşte.
Am dorit, atunci, să-L cunosc mai bine, să-L simt, să mă împărtăşesc mai mult de dragostea Lui şi să pot şi eu, la rândul meu, să o dau mai departe.
Am început să mă rog. Mai întâi spunându-I toate durerile mele, toate nevoile, neliniştile şi rugăminţile. Pentru că ne-a încredinţat că toate câte le vom cere în numele Său le vom primi. Fiecare rugăciune era ca un balsam pe inima mea. Mă liniştea deplin, mă însenina, îmi dădea putere
Viaţa a început să aibă sens indiferent de ceea ce se întâmpla în jur. Nu mă mai simţeam singur.
Apoi am căpătat o deschidere mai mare a inimii. Mă bucuram să văd oameni, să fac prietenii. A venit, apoi, şi iubirea.