În prealabil postat de Seraphim7
De ce m-aș trezi intr-o lume in care toti vor sa doarmă?
Se isca o dimineață cețoasă, pe firul negru de fum ce ieșea din hornul casei se putea citi un fragment din geniul încă necreat al artei românești ce putea deveni universală.
Care sa fie oare lipsa?
Iau o cana din găleata cu apa proaspătă adusă de bunica de la fântâna din colțul uliții. O sorb pe toată din trei înghițituri si imi mai umplu cana iar dar o las plina pe masă.
Nu se poate sa fim așa, nu putem permite să fie așa.
Se făcu ora 9 si jumatate, focul ardea cu patimă in sobă si mi se facu poftă de niste roate de cartofi coapte pe plita încinsă a sobei cu un mujdei de usturoi. Traiam in acele momente o nostalgie a copilăriei si un dor al vremurilor in care ascultarea de bunica si afecțiunea primită de la mama împreună cu mândria de a petrece timp cu tata si bunicul sau de a asculta povești de la străbunica... Toate acestea insumau cu adevărat fericirea deplină pentru mine.
Chiar dacă majoritatea timpului simt un gol incomensurabil, uneori simt si ce a fost odată in locul acestuia. Desi, nu as putea spune ce ar putea sa il umple, e drept, găsesc de multe ori senzații care il anesteziaza pe moment.
Merg si aduc niste cartofi din beci, îi spăl in chiuvetă, lasandu-le coaja, iau un clopotor si ii tau feli, apoi pun sare peste ei. Intre timp curăț o căpățâna întreagă de usturoi, o dau prin presă și arunc sare peste ea.
Tin minte momentele in care tatăl meu era fericit, asa pur si simplu, bucurându-se de micile plăceri ale vieții, atunci simțeam că din acea energie a lui ne umpleam si noi, restul familiei. O simplă zi in care mergeam cu toții la deal, sa punem cartofi, sa facem fân, sau pur si simplu o vizită a altor rude la noi acasa era un motiv de bucurie.
Las becul stins, deși era o zi destul de întunecată. Mai arunc 2 lemne pe foc si astept putin sa se inteteasca focul, termin de facut mujdeiul si pun roatele pe sobă.
Aceasta singurătate, sa zic asa, in care fac totul, imi scoate cateva noduri in gat, dar intrarea bunicii in casa ma scoate rapid din acea stare. Insa intre mine si ea...între mine și oricine altcineva e o prăpastie pe care inca nu a reușit să o treacă nimeni.. Si nici eu nu am vrut sa o trec.... Sunt doar eu si prăpastia...
Iau roatele de pe foc, îi dau câteva bunicii, ea pleaca parca cu lacrimi în ochii si le mănâncă amândoi cu bunicul suspinand. Eu le iau pe cele rămase si le așez pe sobă, imbuc din celelalte întingand in mujdei, imi aduc o bere din cămară si sorb din ea cu sete simțind cu plăcere furnicaturile de pe limbă. Suna telefonul, e mama, îi răspund...
Parcă nu mai știm discuta unul cu altul, ne închidem ca doi străini, aducându-ne aminte unul de altul doar cand nevoia ne face să ne mai propriem.
Termin de băut berea,termin de mâncat roatele și ma îndrept spre unul din putinele refugii care-i des si regulat invocat de mine.... Se face noapte si dupa aceea zi... Eu sunt altundeva, cu altcineva si viața mea e moartă desi in acele momente simt că-s viu....
Nu se mai face zi... Pentru ca eu sunt mereu in noapte... Plăcerile mele sunt dureroase... Durerile mele nu-s plăcute, iar somnul mi-e adânc.
De ce m-aș trezi intr-o lume in care toti vor sa doarmă?
|