TARA DIN VĂZDUH
Stam inchisi in custi de bestii
si-am uitat ochii nevestii,
rasul tancilor la cina,
mana mamei, de lumina.
Am uitat ca-ntr-o poveste
chipuri dragi, priviri celeste.
Nu mai stim pe ce taram e
cantecul facut farame ;
prin ce tari subpamantene
joaca zambete pe gene ;
nici prin ce stravechi unghere
zace-un ciob de mangaiere . . .
Rar primim din lumi uitate
carti postale cenzurate.
Un suspin pe-o vorba scrisa
cu aroma de caisa ;
un sarut pe-o biata fraza
strop strafulgerat de-o raza ;
cate-o slova care spune,
in genunchi, o rugaciune ;
randuri mici pe unde suie
tot ce-a fost si tot ce nu e,
tot ce-nvie-ntr-o secunda
tarmul care se scufunda.
tara din văzduh se frange
sub un lacat greu de sange . . .
si-apoi iar se-nvarte-o cheie
peste sfintele crampeie.
si cu-n ranjet, gardienii
ne despoaie de vedenii,
ne confisca de sub haina
vis si inima si taina
si ne-nchid in custi de bestii
sa uitam ochii nevestii,
rasul tancilor la cina,
mana mamei de lumina.
BASM
A fost odata in basm, in balada,
o fata mica de cer si zapada . . .
si-un tata trudit, un biet tata
cu umbre in lada,
cu tampla de cantec brumata.
Au fost odata un tata si-o fata,
si fata scria cu litere mari, incete . . .
iar tata venea seara, -n buzunar
cu portocale si comete
si le rasturna pe abecedar
sau le-ncurca printre caiete.
A fost o fata cu slove domoale
si-un tata cu stele si portocale.
A fost odata . . . a fost odata . . .
Fetita a rămas departe-n povesti,
cu maini de icoana curata,
cu ochii ei prea mari, prea ceresti ;
iar tata a murit de-atunci, nu o data
de-o suta, de-o mie de ori ;
de-o mie de ori a fost tras pe roata,
spanzurat de o mie de sfori . . .
De-o mie de ori pus pe cruce,
de-o mie de ori perpelit in dogori,
de-o mie de ori . . . de-o mie de ori . . .
Fata cu obraji de petala
de mult nu se mai duce la scoala,
dar seara, cand ploua marunt
si frunza tremura goala,
din fundul temnitei, crunt,
din moartea lui fara fund,
strigoiul tatii se scoala.
Din adanc, de sub bezna grozava,
din smoala, din luna,
peste munti si paduri de otrava,
peste cetati si genuni,
strigoiul tatii se scoala-n minuni
si se-ntoarce cu urme de sange
din lava-i strafiarta
pe ulita moarta.
Si-treaba si plange,
din poarta in poarta,
din usă in usa
si din cenusa in cenusa :
-Unde-i fetita de-atunci ?
-Unde-i taticul de-atunci ?
Si-ntrebarea cumplita
se face muget de stanci
si catapeteasma traznita
si cutremur si dinamita.
-Sparge-te, lacate !
-Zidule, pleaca-te !
-Temnita, crapa-te !
acolo, departe-n povesti,
o fata mica de scoala
cu obrazul lipit de feresti,
cu ochii ei prea mari, prea ceresti
asteapta o stea si-o portocala
si se roaga sa plece puhoiul,
sa vina acasa strigoiul.
RUGA
Doamne, racoreste tara !
Sufla-I vantul peste rani
si alina usor seara
plansul mamelor vadani.
Pruncii mangaie-i pe frunte
si-i dezmiarda-ncetisor
si le spune sa Te-asculte,
ca Tu esti taticul lor.
Fa din lacrimi apa vie
si cununi din suferinti.
Neamului da-i vesnicie
si ocean de biruinti.
Da-ne, Doamne, mantuirea
pentru jertfa ce-am adus
si ne curma sangiuirea . . .
Da-ne Pacea Ta de sus !
Si ca semn de impacare,
odihneste mortii lin.
De veghe la fiecare,
da-le, Doamne, cate-un crin.
SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES
Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu ca mi-s anii grea recolta,
cat mi-este inima o bolta
de crengi, sub rodul tot mai des. Sunt, Doamne, copt pentru cules,
Sunt numai fructe si balsam.
Cu cat adun pe trup rugina,
cu-atat mi-e sufletul gradina,
si-i toata roade, ram de ram.
Sunt numai fructe si balsam.
Si cand cu lacrimi Tu ma speli,
mai mult in rod eu strang dulceata,
sa nu mai afli-n el nici ceata,
nici viermi amari, nici indoieli.
Cu lacrimi fructele imi speli.
Si daca pica tot mai des
din mine cate-o creanga franta,
in varfuri, sus, gradina canta
si-asteapta marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.
VIETASII
Demult, demult . . .la inceput de osanda
mai intreba de noi la poarta de-afara
cate-o naluca de mama plapanda
sau cate-o nevasta amara, amara.
Un an, doi, trei . . . din lumea cealalt
mai sosea cate-un ravas mirosind a gradini.
Apoi tacerea crescu peste noi tot mai inalta,
ca bozii peste ruini.
Nimeni, nimic, nicaieri, niciodata . . .
Si umbra celeilalte vieti
cazu de pe noi, macinata
ca tencuiala de pe pereti.
Iar noi ne-am desprins de pe timp ca o zgura.
Afara, parintii batrani
poate de ani si de ani se facura
paine, zumzet, fantani.
Nevestele-or avea lacrimi tot mai putine
si-n par mai multe zapezi intelepte,
si-or fi invatat sa nu mai suspine
si sa nu ne astepte.
Feciorii nostri or fi crescut mai departe,
mai frumosi si mai fara de noi
si-or fi purces spre orase straine la carte,
de n-or fi cazut undeva-n razboi.
Si fetele noastre cu boiuri de floare
or fi plecat mirese-n calesti,
alaturi de miri rupti din soare,
ca niste printi din povesti.
Si-acolo-n camine albastre or coase
cu mana subtire si moale,
plecate sub lampa, madone duiose,
scutece albe ca niste petale
pentru odrasle balaie ca spicul,
care vor rade maine-n iatac,
departe de moarte si de bunicul
pierdut, fara nume, in piatra, in veac.
SA MULTUMIM ACESTOR ZILE
Sa multumim acestor zile
si-acestor nopti ce ne patrund
cu chinul darului fecund
si-al rastignirilor fertile.
Sa multumim acestor ceasuri
pentru ca ard, pentru ca dor
si ca ne cresc pe fierea lor
cu plans in ochi, cu vers in glasuri.
Urca-te, trupule, si spune
mai trist, mai nalt ca te ridici
si ca vrei spin si vers si bici,
decat sa pieri in uscaciune.
Urca-te, suflete, si canta
mai trist, dar mai inalt din glod
si spune lumii c-ai dat rod
din pamanteana rana sfanta.
|