Intr-o zi, plecând de la chilia bătrânului, mi-am amintit la poartă ceva care mă frământa.
- Părinte, yoghinul acesta, Niranjan, scotea o lumină!... i-am spus.
- Ce lumină?
- Uite, asa cum sedeam toti adunati în jurul său, deodată a iesit din trupul lui si ne-a învăluit pe toti o lumină aurie, ca o sferă care se mărea continuu. Apoi am simtit cum mă transform cu totul, cum mi se schimbă mintea. Ce lumină era aceea?
Părintele si-a ridicat mâna cu un gest suav, si mi-a pus-o pe cap fără să spună nimic...
O lumină s-a răspândit pretutindeni, umplând toată curtea. Oriunde priveam în jurul meu, vedeam această lumină. Bătrânul era izvorul din care ea se revărsa. în ciuda intensitătii ei, ochii nu mă dureau; era imaterială si nespus de dulce. Nu mă săturam privind-o. Desi avea însusiri cu totul supranaturale, nu simteam uimire, ci mă bucuram de ea în chipul cel mai firesc. Eram îmbătat de această lumină pe care o absorbeam cu întreaga mea fiintă, în acelasi timp, mintea îmi rămăsese complet lucidă, receptivă la toate elementele din mediul înconjurător. De altfel, cele cinci simturi functionau normal, cu singura deosebire că li se adăugase unul nou: „vederea duhovnicească“.
Imi amintesc că era miezul zilei, cu un soare arzător. însă strălucirea luminii imateriale a părintelui Paisie eclipsa pur si simplu lumina soarelui, covârsind-o cu mult în intensitate. Mi-e greu să estimez durata acestui fenomen. Cert este că, după o vreme, m-am pomenit păsind pe cărarea către Mănăstirea Kutlumusi. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat între timp. Eram profund schimbat când am ajuns la mănăstire. Călugării au remarcat imediat acest lucru.
- De la părintele Paisie vii? întrebau.
- Da, încuviintam clătinând din cap.
Nu pot spune că a existat un moment anume în care mi-am revenit din această stare. Ea s-a estompat treptat, întipărind însă adânc în sufletul meu o pace dulce, ale cărei efecte persistă până astăzi, la zece ani de la consumarea evenimentului. Trăiesc încă roadele acelei tainice si profunde schimbări lăuntrice.
In felul acesta, am putut face prin experientă nemijlocită comparatia între cele două lumini. Ce mi-ar fi putut explica bătrânul prin cuvinte? Si cât as fi înteles din ceea ce mi-ar fi spus despre lumina yoghinului? Tocmai de aceea, părintele îmi oferise acest dar duhovnicesc, astfel încât să percep diferenta prin trăire.
Si, într-adevăr, această diferentă era uriasă, de-a dreptul incomensurabilă. Pe cât diferă o tinichea veche de una de aur, pe cât diferă omul de Dumnezeu, pe cât diferă minciuna de adevăr, pe atât diferea lumina lui Niranjan de cea a părintelui Paisie. Nici măcar nu s-ar putea găsi un termen de comparatie pentru strălucirea care izvora din bătrân.
Desigur, cineva care n-ar fi avut experienta luminii bătrânului, ar fi fost privat de posibilitatea unei comparatii. S-ar fi lăsat, eventual, lesne fascinat de lumina yoghinului, si poate chiar s-ar fi arătat dispus să-1 urmeze pe calea întunecată a rătăcirii. Insă un om familiarizat cu viata duhovnicească, trăitor al lui Hristos si cunoscător al experientelor sfintilor Săi, ar fi văzut-o în integralitatea realitătii sale brute: o lumină de provenientă demonică.
Voi încerca să fiu mai explicit în a descrie si lămuri aceste evenimente spirituale.
Sufletul omenesc, prin însăsi natura lui, poate primi fie harul dumnezeiesc, fie energia demonică. Totul depinde exclusiv de vointa liberă a omului, de intentia lui asumată prin fapte.
Când omul se apropie de Dumnezeu, de Hristos, prin păzirea poruncilor Lui si prin participarea la Sfintele Taine pe care însusi Iisus Hristos le-a întemeiat pe pământ si le-a încredintat ca mostenire vesnică Bisericii pe care tot El a întemeiat-o, atunci sufletul primeste înlăuntrul său pe Dumnezeu.
Prin Taina Sfintei împărtăsanii se întâmplă ceea ce însusi Hristos a făgăduit: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6, 56).
Prin păzirea poruncilor, Hristos si Dumnezeu Tatăl vor locui înlăuntrul omului care îi va iubi: Dacă Mă iubeste cineva, va păzi cuvântul Meu, si Tatăl îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el (Ioan 14, 23).
Asadar, în felul acesta omul devine teofor, adică ajunge să-L poarte pe Dumnezeu permanent înlăuntrul său. Sufletul unui asemenea om se uneste atât de strâns cu Dumnezeu, încât devine una cu El: Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El (I Cor. 6, 17). Sufletul omului se îndumnezeieste si dobândeste prin har însusirile pe care Dumnezeu le are prin fire: nemurire, lumină, slavă, cunoastere a trecutului si a viitorului, stăpânire asupra materiei, si multe altele.
Lumina lui Hristos care sălăsluieste în sufletul unui astfel de om este atât de intensă încât se manifestă vizibil si la nivelul trupului, fâcându-1 să strălucească - în sens literal. Când omul acesta doreste, din ratiuni pe care el le cunoaste, descoperă slava sufletului său si altor persoane cu care intră în contact, asa precum Hristos le-a descoperit dumnezeirea Sa celor trei ucenici ai Săi pe Muntele Tabor: Iisus a luat cu Sine pe Petru, pe Iacob, pe Ioan, fratele lui, si i-a dus într-un munte înalt, de o parte. Si s-a schimbat la fată înaintea lor, si a strălucit fata lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au făcut albe ca lumina... (Matei 17, 1-2).
Biserica Ortodoxă aduce drept mărturie multimile de sfinti care, de-a lungul tuturor celor două mii de ani de existentă a sa, au avut nenumărate asemenea experiente si harisme. Toti acesti sfinti ai Bisericii adeveresc cuvintele Domnului Iisus Hristos: Cel ce crede în Mine va face si el lucrările pe care le fac Eu, si mai mari decât acestea va face (Ioan 14, 12), dar si Fără Mine nu puteti face nimic (Ioan 15,5).
In rândul acestor teofori se numără si părintele Paisie. El vădea lumina lui Hristos prin faptele sale, prin cuvintele sale, prin întreaga sa viată. Iar atunci când era nevoie, o vădea si în chip suprafiresc înaintea ucenicilor săi.