[cristiboss56]

Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, care s-a aflat aproape trei decenii în fruntea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, a murit miercuri, 20 mai 2020, la Institutul „Matei Balş”, după ce s-a infectat cu noul coronavirus.
Conform agenţiei de presă a Patriarhiei, arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor a murit miercuri, în jurul orei 0:50, la Institutul „Matei Balş” din Capitală, în urma unui al doilea atac de cord.
Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen s-a născut în 25 august 1929, în localitatea Greabănu, jud. Buzău, la botez primind numele Vasile. Într-un interviu acordat pentru Basilica, ÎPS Pimen a povestit cum era satul copilăriei sale:
„Oamenii erau foarte harnici. În cursul săptămânii, toată lumea era la lucru; după ora opt, dacă mergeai prin sat, nu vedeai decât câte un copil sau un bătrân. În rest toţi ceilalţi erau la lucru la vie, la livadă, la câmp, la cosit ş.a. Iar duminica, la biserică. Asta era!
La şcoală, obligatoriu trebuia să ştim 10 cântece patriotice pe de rost. Sâmbăta aducea preotul covata cu colivă şi traista cu colaci, ne înfruptam şi noi, şi apoi mergeam la cei săraci cu pachete (colivă şi colac). Iarna ne organizam să mergem la câte un bătrân, cu un braţ de lemne sau la deszăpezit, iar primăvara pentru a pune în grădină.
Niciodată nu se lua să se mănânce din pom sau din vie sau să se guste miere, înainte de a fi duse la biserică. Oamenii erau cu multă credinţă şi se ajutorau unii cu alţii. Se sfătuiau unii cu alţii.
Femeile erau îndrumate de preoteasă, mai ales cele tinere. Era această preocupare ca să înveţe ce trebuie să facă o creştină ca să păstreze credinţa şi unitatea familiei.
La sărbătorile de iarnă, când se mergea cu plugul, copiii mergeam cu două zile înainte, însă în ajunul Anului Nou mergeau numai flăcăii. Se făcea listă la primărie şi se desemnau doi responsabili. Nu aveau voie să bea sau să facă glume nepotrivite, căci erau trimişi acasă.
A doua zi de Paşti se făcea horă, după Vecernie, venea preotul cu câţiva consilieri şi aşa începea hora. La horă fata stătea cu mama la cerdac, în braţele ei, iar flăcăul o cerea pe fiică de la mamă la dans. Se făceau şi baluri care ţineau până la 12, 12 jumătate, iar banii se încasau în folosul obştesc. Şi acolo trebuia să fie un consilier şi de obicei acolo era tata. Aceasta era rânduiala. Totul era cuviincios.
Cele mai frumoase zile erau la culesul viilor. Acolo se ajutau ca şi la culesul porumbului. Venea car după car! Când mergeau vitele la păscut, se umplea drumul. Într-un sat de vreo 120 de familii a venit colectivizarea. Mai multe vite erau în satul nostru înainte de colectivizare decât la colectiv, în şapte sate. Aşa era! Oameni harnici!
Le plăcea munca şi să facă lucrul aşa cum trebuie, cu multă înţelegere între ei“.
FRATE DE MĂNĂSTIRE
Apoi, tânărul a devenit frate de mănăstire şi monah la profesor, pedagog, apoi stareţ, paroh, muzeograf, dar şi reprezentant al Patriarhiei Române la Ierusalim, exarh, Episcop vicar, apoi Arhiepiscop.
După cursurile medii urmate la Liceul din Râmnicu Sărat, între 1948 şi 1951 a studiat la Semi¬narul monahal de la mănăstirea Neamţ, fiind în acea perioadă frate de mănăstire. În data de 10 martie 1951 a fost tuns în monahism, pri¬mind numele Pimen, iar la 29 iunie acelaşi an a fost hirotonit ierodiacon.
În anul şco¬lar 1951-1952, a fost numit profesor pen¬tru ciclul al ll-lea în cadrul Şcolilor mănăs¬tireşti de la Neamţ şi Secu, apoi, pedagog la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamţ (1952-1953); între 1953 şi 1957 a urmat Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, unde a obţinut licenţa cu lucra-rea: „Personalitatea Fericitului Augustin oglindită în confesiunile sale”.
A fost hirotonit ieromonah în anul 1957. În perioada 10 octombrie 1976 – 1 ianuarie 1977 a urmat cursurile de limba germană la Universita¬tea din Köln. Bun slujitor şi gospodar, a fost numit iconom şi apoi stareţ al mănăstirii Putna (1957-1961).
Apoi, a împlinit diferite ascultări: preot duhovnic la mănăstirea Văratec (1961-1962), preot la mănăstirea Durău (1962-1964), muzeograf la mănăs-tirea Putna (1964-1974); între timp a fost hirotesit protosinghel (1966) şi arhiman¬drit (1975); între 1974 şi 1978 a fost stareţ la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava.
„ISTORIA PUTNEI ESTE ISTORIA NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC“
Despre această perioadă el îşi amintea în acelaşi interviu: „În perioada cât am fost ghid la Mănăstirea Putna am avut cele mai mari satisfacţii sufleteşti, pentru că acolo trebuia să prezint ceea ce era în muzeu: opere de artă, opere ale credinţei noastre. Istoria Putnei este istoria neamului nostru românesc.
Şi acolo, printre alte spuse ale mele, recitam la fiecare grup şi poezia Doina de Mihai Eminescu, pe care părintele meu duhovnic, Petru Pogonat, o numea rugăciune românească. Unii se înfricoşau: Cum să poţi spune în vremurile acelea: De la Nistru pân la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a? Şi am spus mai departe, încât cineva a mers la Părintele Stareţ şi i-a spus: «Părinte Stareţ, vom fi arestaţi pentru că Părintele Pimen rosteşte poezia Doina». Şi i-a spus Părintele Stareţ: «Fii pe pace!».
Sigur, acest fapt era cunoscut de toată lumea şi de cei din conducere şi din Securitate şi nimeni, niciodată, nu mi-a spus să n-o mai rostesc. Din contră! Când a fost vizita lui Nicolae Ceauşescu la Mănăstirea Putna, în mai 1966, la împlinirea a 500 de ani de la punerea pietrei de temelie a mănăstirii, după explicaţiile din muzeu, Emil Bodnăraş vine aproape de mine şi-mi şopteşte la ureche: «Spune, părinte, Doina şi dacă ai vreun necaz, vino la mine». Şi mi-a dat cartea de vizită.
Şi spuneam despre Eminescu că nu era şovin, ci cu dragoste către toţi oamenii, amintindu-le că – se menţionează undeva – Eminescu se întâlneşte într-o iarnă cu un evreu care aproape era gol-goluţ şi atunci a luat haina de pe el şi i-a dat-o evreului. Şi le mai spuneam turiştilor şi cuvintele lui Eminescu: Să vină străinii în ţară, dar să lucreze cum lucrează şi românii! Acesta este un adevăr.
Iată că vine un diplomat englez însoţit de fiica unui om mare din Comitetul Central şi i-am explicat, dar cu o rezervă, nu cumva să fie un diplomat cehoslovac, mai ales după evenimentele din Cehoslovacia. Şi acea persoană care-l însoţea şi care terminase Facultatea de Istorie, mi-a spus încetişor:
– Nu am ştiut că România se întinde până la Nistru!
– Păi, zic: Aţi făcut istoria.
– Dar ştiţi Dumneavoastră cum este acum în şcoală…
– Dar, zic, părinţii nu v-au spus nimic?
– Păi, ştiţi ce sunt părinţii mei…
Şi sigur am avut aceasta satisfacţie că la Putna fac cunoscută adevărata istorie şi geografie a pământului şi ţării noastre româneşti.
Mă întreabă un bătrân, cadru didactic pensionar, în faţa bustului lui Ştefan cel Mare lucrat de Oscar Hein, slăvitul voievod fiind înfăţişat într-o stare de mare încordare sufletească:
– Mi se pare că Ştefan cel Mare este foarte supărat.
– Zic: Da!
– Dar de ce Părinte?
– Zic: Dacă Ştefan cel Mare ar vrea să organizeze un drum până la cetăţile de pe malul Nistrului şi e gata să se pornească deodată ar auzi: Măria Ta, ţi-ai luat şi paşaportul? S-ar da jos de pe cal şi s-ar întreba: Cum, să mă duc pe pământul ţării mele cu paşaport?!
La Turnul Eminescu, mă întreabă un student dintr-un grup mare de la Timişoara:
– Mai este pământ în urna în care s-a pus, la Congresul studenţesc din 1871, ţărână adusă din cele patru colţuri ale ţării?
– Zic: Nu, căci după ce în 1918 s-a realizat unitatea naţională, s-a golit urna de pământul pus de studenţi.
– Dar, zice el, să puneţi înapoi părinte.
– Zic: Nu se poate, pentru că, spune Eminescu, din pământul nostru trebuie să luăm, nu să cerem. Păi cum să cer pământ dacă vreau să iau din pământul Moldovei dincolo de Prut?!“
CUM A DEVENIT „SUCEVEANUL“
FOTO Mediafax
De la 1 februarie 1978 a slujit la Reprezentanţa Patriarhiei Române din Ierusalim. Între anii 1979 şi 1982 a fost exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.
La recomandarea Arhiepiscopului şi Mitropo¬litului Moldovei, Teoctist Arăpaşu, la 10 ianuarie 1982 a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, cu titlul de Sucevea¬nul şi hirotonit în 24 iunie 1982.
În urma reînfiinţării Arhiepiscopiei Sucevei, în 24 ianuarie 1991 a fost ales Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor şi întronizat la Suceava în data de 3 martie 1991.