Biserica nu poate să existe fără rugăciunea comună și fără comuniunea euharistică a membrilor ei. Fără rugăciunea comună, fără viața religioasă și a trăirilor duhovnicești, nu se poate vorbi despre întemeierea unei „biserici din casă”, pe care o formează familia creștină, cea mai mică celulă din trupul Bisericii lui Hristos. Acest lucru este sesizat de mulți preoți duhovnici. Dacă preotul se roagă pentru întreaga Biserică, pentru toți cei care participă la Liturghie, pentru o singură gură și o singură inimă, pentru comuniunea rugătoare și euharistică cu Sfânta Treime, cu atât mai mult o singură inimă și o singură gură trebuie să aibă cei care formează „un singur trup”. Cum atunci este posibil ca acest trup să nu înalțe Domnului rugăciuni comune pentru nevoile personale, să nu aducă mulțumiri și să nu-și întărească unitatea prin împărtășirea comună cu Dumnezeu?
Rugăciunea comună ne ferește de neînțelegeri, îi împacă pe cei certați, ajută să înlăture nedumeririle apărute. Ea trebuie practicată încă din primele zile ale vieții de familie, pentru că mai târziu va fi tot mai greu s-o includem.
Rugăciunea comună se naște mai ușor atunci când apare deschiderea deplină și iubitoare a sufletelor pentru ea, când soții caută împreună noi forme de viață – până în momentul când vor apărea copiii, se poate forma un singur ritm de viață.
Rânduiala rugăciunii comune a soțului și a soției reprezintătemelia bisericii din casă. Ea ajută la înrădăcinarea rugăciunii în inimile copiilor și la organizarea rugăciunilor comune în familie.
(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, 2006, p. 46)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|