Casatoria presupune o lupta, intr-adevar, doar ca razboiul NU-L PURTAM CU CEL DE LANGA NOI!
Lupta o ducem cu ispitele, cu propriile noastre patimi, cu atacurile vrasmasului.. DAR NU CU SOTUL/ SOTIA.
Daca punem problema luptei in familie, ceva este foarte, foarte gresit.. Grija noastra este mantuirea. Sunt convinsa ca ne putem mantui indiferent de actele sau credinta celui de alaturi.
Iar sub pretextul ca ce sa spun, trebuie sa-l indreptam pe acela ne cultivam doar propriile patimi (mania si orgoliul).
Avem porunci dupa care ne traim viata, dar "intoarce-ti sotul la credinta", "arata-i sotului ca tu ai dreptate" nu fac parte din porunci.
Te toaca sotia marunt ca pe ceapa si pune sare?
SI CE DACA?
Nu mai poti rabda? Doare orgoliul? Iti datoreaza cu adevarat ceva? Chiar iti datoreaza ceva? De ce? Pentru ca esti foarte special, foarte bun? Chiar esti?
Nu vreau sa par dura, dar cand PRETINDEM altora ascultare sau iubire sau orice altceva, ce ne motiveaza? Nu tocmai ideea ca meritam? Ca e ceva de capul nostru?
Ca daca am fi cu adevarat credinciosi smeriti, nu am simti ca ne toaca cineva marunt.
|