[Igor_Paslusnik]

Să revenim acum la al doilea înţeles eretic al lui filioque. Potrivit lui Augustin al Ipponiei, urmat de Toma de Aquino şi de către întreagă teologie apuseană, Sfântul Duh este definit că fiind dragostea comună dintre Tatăl şi Fiul. Această interpretare greşită apare chiar şi în doxologia latină, cu care ei îşi încheie unele rugăciuni: Prin Isus Cristos, Fiul Tău, cu care eşti preamărit în unitatea Sfântului Spirit, Sfântul Duh fiind, după ei, unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Această concepţie identifica într-o anumită măsură Ipostasul, Persoană Sfântului Duh cu Dragostea Dumnezeiască, dar Dragostea Dumnezeiască, potrivit Sfinţilor Părinţi şi Revelaţiei, este o energie necreată a firii dumnezeieşti comune celor trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Primul non-sens al acestei concepţii, potrivit lui Meletie Pigas, este cel de a confundă Persoană cu Energia. De fapt această învăţătură greşită reduce ipostasul Sfântului Duh la o Energie prin care tatăl şi Fiul se iubesc; ea desfiinţează deci Treimea, pentru că Persoană Sfântului Duh nu mai are atribut ipostatic propriu. Altfel spus, doctrina apuseană a lui filioque este o doctrina antitrinitară, sau cel puţin creează o falsă treime lipsită de deosebirea făcută de Sfinţii Părinţi între Ipostas şi Natură (Firea) comună a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Pe de altă parte, această doctrina face, de asemenea, din Sfântul Duh care devine legătură dintre celelalte două Persoane principiul Treimii, elementul sau unificator. Dar pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii şi în Credinţă Ortodoxă, Tatăl şi numai Tatăl este numit Cauza şi Principiul. Unitatea Treimii este întemeiată pe Monarhia (Unitatea Principiului) Tatălui. Această falsă învăţătură a gândirii apusene, contrar a ceea ce susţin anumiţi modernişti de astăzi, nu permite o interpretare în sens Ortodox. Cu siguranţă, ar fi posibil să spunem în sens Ortodox: Sfântul Duh este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul, dar trebuie adăugat: Fiul este dragostea reciprocă dintre Tatăl şi Sfântul Duh şi Tatăl este dragostea reciprocă dintre Fiul şi Sfântul Duh, iar această tocmai pentru că Dragostea este comună celor Trei Ipostasuri. Însă nu acesta este sensul doctrinei lui Augustin şi a lui Toma de Aquino, după cum o dezvoltă în lucrările lor. Trebuie să adăugăm că această falsă învăţătură a fost respinsă odată pentru totdeauna de către Biserica Ortodoxă în trecut. Astfel, marele Patriarh Ghenadie Scholarul spune că purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi de la Fiul că dragoste reciprocă este o grosolănie de nesuferit. Apoi adaugă: unde găsim în cărţile sfinte în chip limpede că Sfântul Duh este dragostea reciprocă a Tatălui şi a Fiului? În ce sfânt tezaur se ascunde această dogmă? Cum să fi scăpat ea celorlalţi Dascăli ai Bisericii, deşi au cercetat totul în amănunt? Această falsă dogmă ne-scripturală şi ne-patristică a fost osândită la Soborul de la Constantinopol din 1722, care a mărturisit în chip limpede că dragostea este comună celor Trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi şi nu proprie numai Sfântului Duh. (Pillars, 441,442)

I. 11. b) A două erezia a lui Augustin: păcatului originar

Augustin spunea că păcatul original al lui Adam, este cauzatorul tuturor dorinţelor păcătoase. Prin păcatul originar, a trecut la toată omenirea posibilitatea procreeri prin unirea trupească. Augustin, în Enchiridionul lui mai spune că prin Adam suntem cu toţii condamnaţi, prin păcatul primar, prin care s-a corupt firea umană şi astfel, progeniturile sale, născute prin concupiscenţă carnală, au primit răsplată potrivită pentru neascultarea să. Aşadar, rasă umană a fost împovărată cu păcatul originar, de-a lungul veacurilor, cu toate osândele pentru toţi oamenii şi chinul fără de sfârşit pentru toţi oamenii împreună cu duhurile căzute. (Enchiridion, Augustin, capitolele 26-27, PL 40:245)
Augustin spune în altă scriere, aprofundând ideile păcatului originar şi arătând predestinaţia: Datorită unui singur om, toţi au trecut în condamnare, care se nasc din Adam, cu excepţia cazului în care sunt renăscuţi în Hristos, aşa cum a numit Dumnezeu pentru a ne regenera înainte de a muri cu trupul. Pentru că El a predestinat pe unii să aibă viaţă veşnică, că Dătătorul cel mai milostiv al harului; în timp ce la cei pe care el ia predestinat pentru moartea veşnică, El este recompensatorul cel mai îndreptăţit de a da pedeapsa. Ei sunt pedepsiţi nu doar din cauza păcatelor pe care le adaugă prin îngăduirea lor în propria lor voinţă, ci din cauza păcatului originar, chiar dacă, la fel că în cazul sugarilor, nu au adăugat nimic la care păcatul originar. Acesta este punctul meu de vedere clar cu privire la problema păcatului originar, astfel încât lucrurile ascunse ale lui Dumnezeu pot să păstreze secretul lor, fără a ne afecta propria credinţă. (About soul and the origin of sin at Augustin of Hippon, book IV, chapter 16, British Library Online).
În continuare, Augustin scrie: Chiar dacă nu ar există la sufletul omenesc, nimic altceva decât păcatul original, ar fi suficient pentru condamnarea lor veşnică. (Ibidem, capitolul 20.)
În conformitate cu Augustin, fără o convertire în Dumnezeu, nu se scapă de dispoziţia mânioasă faţă de om, în care El a refuzat harul şi iertarea, după cădere, fiind nevoie de Hristos, pentru restaurare şi potolirea mâniei lui Dumnezeu. (Enchiridion, cap. 30) Omenirea a fost vinovată, depravata şi lipsit de graţie printr-o decizie divin punitivă. Hristos a venit pentru a anula mania dreapta a lui Dumnezeu şi pentru că harul şi bunăvoinţa să poată curge din nou. Augustin a susţinut că Dumnezeu, în mania şi răzbunarea lui, a decretat drept de moarte asupra lui Adam şi toţi cei care s-au culcat în această manie din cauza păcatului iniţial. (Ecnhiridion, cap. 33) Toată lumea poartă vină pe care o are de la naştere (Ibidem, cap. 28.) şi este moştenită pe bună dreptate; obiectul şi robia pe care şi diavolul le deţine, dar în formă spirituală, nu materială şi muritoare (Ibidem, cap. 49). Atât protestanţi şi româno-catolici cred că Hristos a murit pe Cruce pentru a alungă mania lui Dumnezeu departe de Sine şi de vină cu care e încărcată omenirea. Ei susţin că primul om, Adam, a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, şi vină pentru infracţiune sau, şi, prin urmare, mania lui Dumnezeu, a fost trecut pe la toate generaţiile care au urmat. Ispăşirea obligatorie, a fost solicitată atât pentru Adam cât şi păcatele personale. (Op. cit., Azkoul, pag. 27-28)
Aceste sentinţe, sunt complet străine de învăţătură creştină, căci Dumnezeu nu predestinează pe nimeni de mai înainte la moarte sau la viaţă, ci dă libertate absolută de alegere fiecăruia, între bine şi rău. Nu se manie pe nimeni, fiindcă este Iubire, ci omul îşi atrage consecinţele depărtării de El. Nu l-a alungat pe om din Rai, ci prin trupul muritor, i-a dat o şansă de restaurare.